Oricum e mare, adică mai lung cu o zi decât ultimii 3, că doar e an bisect. Noi, cei care iubim sportul în general, şi fotbalul în special, ni-l dorim mare în planul performanţei, iar premise există: suntem calificaţi şi la „euro” – fotbal, şi mai avem în program şi Olimpiada – la care, însă, teamă mi-e că vom avea nişte contraperformanţe istorice. În ordine cronologică, primul eveniment este Campionatul European de Fotbal. Ce ne aşteaptă? Nimic rău: avem o echipă solidă, care de ceva vreme a uitat să piardă catastrofal, la scoruri fluviu. Chiar dacă întâlnim 3 supraputeri, nimic nu ne împiedică să visăm frumos: la urma urmei, în ultimele confruntări am dominat o Olandă evident îmbătrânită şi mai apatică decât ne-am fi imaginat-o până la recentele calificări. Iar Franţa şi Italia n-au jucat nici ele strălucitor în grupă. Să nu uităm că avem un portar formidabil (ba chiar doi), un fundaş, Chivu, aflat în vârful carierei şi care, împreună cu starul suprem, Mutu, figurează în echipa ideală a celui mai puternic campionat din lume, cel din ţara campioană mondială. Ce ne-ar mai trebui pentru ca să ţintim partea de sus a ierarhiei continentale? Păi, cred eu, vreo doi mijlocaşi cu veleităţi ofensive, oameni capabili de un dribling, două, care să joace cu capul sus şi să fie astfel în stare să-i pună în poziţii favorabile pe marcatori. În nici un caz nu vorbesc de Nicoliţă, Petre ori Dică. Cei care întrunesc calităţile astea se numesc Torje, Cheşeru şi mai ales Cernat. Pentru primii doi, condiţia ar fi ca Piţurcă să-şi depăşească propriile handicapuri (teama aproape morbidă de nou, refuzul de a-şi asuma riscuri ofensive etc.). În privinţa lui Cernat s-ar cuveni să-şi facă şi un proces de conştiinţă, întrebându-se câţi jucători mai talentaţi şi mai imaginativi a produs fotbalul nostru şi câţi antrenori şi-ar permite să-şi bată joc de aşa mină de aur. Restul e muncă.