Eşti pregătit pentru neprevăzut?

Un capitol aparte în acest „neprevăzut” îl ocupă însă sexualitatea propriilor noştri copii.

Da, din păcate, copiii pot fi abuzaţi, violaţi şi maltrataţi de către adulţi, si cel mai des de către adulţii pe care ei îi cunosc personal. Aşa că învaţă-ţi copilul care mângâieri sunt inofensive şi care nu, care părţi ale corpului pot fi atinse şi care nu, care pupături sunt permise şi care nu. Învaţă-l să se opună şi să spună nu, dacă este invitat la astfel de comportamente. Învaţă-l să îţi spună imediat dacă se întâmplă ceva dubios, fără să îi fie ruşine. Şi ia-l în serios dacă o face. Pe fete învaţă-le să evite situaţiile potenţial periculoase şi să „citească” semne că ceva nu e în regulă.

Când sunt mai mari, provocările tale ca părinte pot fi şi altele. Băiatul poate să te anunţe că el e gay, iar fata că e însărcinată. Cred că preferi să nu te gândeşti la asta, dar dacă s-ar întâmpla, ar fi bine să fii un pic mai pregătit măcar la nivel de imaginaţie decât să fii total şocat. Iar dacă nu se întâmplă, să te bucuri şi mai mult că nu ţi s-a întâmplat.

Recent, citind întrebarea unui băiat de pe un forum, cum să-şi anunţe mama că el e gay, am ajuns să mă pun în situaţia ei. De fapt ce m-ar durea cel mai mult? Dacă ar fi singurul copil, pe mine personal m-ar durea să ştiu că nu mai există posibilitatea de a avea nepoţi, pentru că eu îmi doresc asta. Apoi faptul că el nu va avea o viaţă uşoară datorită atitudinii celorlalţi, şi nici noi ca părinţi. Faptul că aş crede că am greşit undeva în educaţia lui şi poate ceilalţi ar crede la fel. Şi pentru că eu personal nu consider că sexul între persoane de acelaşi sex e ceva firesc pentru specia umană. Nici biologic, nici religios şi comportamentul lui ar intra în contradicţie cu ideile mele – care ar fi puse serios la încercare. Pentru tine cum ar fi?

Si totuşi această situaţie deşi e din ce în mai des întâlnită e totuşi mai rară decât cea în care fiica ta adolescentă rămâne însărcinată. Şi deşi pare situaţia cea mai puţin gravă (nimeni n-a murit, nimeni nu e bolnav pe viaţă, accidentat sau răpit) fiind încă destul de „ruşinoasă” la nivel social, reacţiile unor părinţi sunt total disproporţionate. Dacă atunci când ţi-a murit un copil sau ai un copil bolnav ai parte de toată compasiunea întregii societăţi, atunci când ai un copil cu burta la gură din flori – ai parte mai mult de acuzaţii, critici, reproşuri – spuse sau nespuse, dar cel mai des închipuite. Iar acest lucru îi împiedică imens de mult pe părinţi să aibă o comunicare profundă cu copiii lor în acea perioadă, ceea ce duce la reacţii ce traumatizează pe viaţa copilul şi fac să se rupă pentru totdeauna legătura dintre ei. Aşa cum este cazul unei fete de pe site-ul www.parintifaravoie.ro pe care îl reproduc aici cu acordul autorilor:

„M-am tot gândit dacă să vă scriu sau nu, dar am citit şi celelalte cazuri şi cred că povestea mea poate să fie de folos celor care sunt interesaţi de tragediile noastre. Acum doi ani mi-am început viata sexuală alături de iubitul meu la care ţineam enorm de mult, amândoi iubindu-ne ca pe ochii din cap. Totul era minunat, până într-o zi când am rămas însărcinată. I-am spus ăi am rămas şocată de reacţia lui: a zis ca e ok, vom găsi o soluţie, dar că nu ştie cum e posibil de vreme ce ne-am protejat, cel puţin când am fost cu el… Nu am fost niciodată în viaţa mea mai jignită! M-am simţit ultimul om! A rămas că vom păstra copilul (dacă sunt sigură că e al lui pentru că urma să facem un test de paternitate) şi am mers să le spunem părinţilor. Reacţia? Părinţii mei, fracţiune de secundă, m-au târât afara din casă, m-au dus din palmă-n palmă, jignindu-mă in continuu la doctor şi au plătit întreruperea de sarcină împotriva voinţei mele (ei mă ţineau şi doctora îmi omora copilul). Părinţii lui l-au transferat imediat la altă şcoală, iar din toamnă s-au mutat la Bucureşti, interzicându-i sa mă sune sau să mai aibă cea mai mică legătură cu mine. În prezent sunt elevă de 10 la un prestigios colegiu şi nu voi mai putea avea niciodată copii datorită avortului respectiv. De aproape nouă luni sunt angajată cu o jumătate de normă şi locuiesc (ilegal) într-un cămin studenţesc departe de cei care mi-au răpit şansa de a fi vreodată mamă. Părinţii mei mă caută, îşi cer iertare, au pus poliţia să mă aducă la ei, dar până acum n-au reuşit – si cu siguranţă nu vor reuşi – să mă facă să uit trauma la care am fost supusă…Din păcate în România orice lucru minunat – ca un copil de exemplu – trebuie strivit fără drept de apel… Cu ce ne deosebim de animalele care-şi omoară puii? Cu nimic! Fiţi responsabili şi încercaţi pe cât posibil să înţelegeţi că tragedia mea poate fi oricând povestea fiecăruia dintre voi!”

Aşa că păstraţi comunicarea deschisă cu copiii voştri de când sunt mici până sunt mari şi după aceea, discutând în acelaşi timp şi teme incomode cum ar fi pregătirea lor pentru viaţa lor sexuală. Efortul şi disconfortul de a face acest lucru e mult mai mic decât riscul de a nu o face. Succes!