Eşti pregătit pentru neprevăzut?

Fiecare din noi ne facem în minte un scenariu al propriei noastre vieţi şi chiar a copiilor noştri. De regulă scenariul cuprinde lucruri frumoase, pe care ni le dorim să se întâmple. Iar atunci când aflăm că altora se întâmplă lucruri mai puţin plăcute sau chiar oribile, îi compătimim, ne spunem „Nu ştiu ce-aş fi făcut în locul lor, cred că e groaznic!” şi ne rugăm să nu ni se întâmple şi nouă. Însă ... dacă ni s-ar întâmpla? Ce-ar fi să privim în faţă lucrurile de care ne este frică cel mai mult ca părinţi?

Sigur, nu există o ierarhie a acestora. În funcţie de ceea ce credem şi de ceea ce am trăit până acum unele situaţii par mai tolerante decât altele. Însă toate aduc cel puţin un disconfort sau un şoc puternic sau o durere imensă şi continuă.

O situaţie destul de frecventă e cea în care părinţii descoperă o boală a copilului lor. Unele boli pot fi grave, letale, cum ar fi cancerul, altele pot fi cronice, se poate trăi cu ele, dar cu grijă, cum ar fi diabetul. Am cunoscut recent o mamă care îşi pierduse băiatul şi am avut singura dovadă de până acum că se poate trăi şi cu o asemenea durere în suflet. Însă să mă întreb dacă eu aş putea să trăiesc fără copiii mei, îmi e imposibil să îmi răspund că da. Dar poate o astfel de întrebare din când în când ne va aminti faptul că ei sunt daruri pe care le-am primit în viaţa asta, nu ne aparţin, nu noi putem hotărî destinul lor, aşa că să ne bucurăm la maxim de ei cât trăim.

În alte cazuri însă e mai uşor să ai o atitudine pozitivă, chiar dacă situaţia trăită nu e deloc roz. Am citit recent pe blogul unui tătic prezentarea celei mai mari fetiţe a lui din cei trei copii pe care îi avea, în care spre final era scris: „Anul trecut am descoperit că are epilepsie. Asta e. Ce poţi să faci? Orice copil are nevoie de un hobby.” Sigur, să descoperi că propriul tău copil suferă de o asemenea boală nu poate fi uşor, dar să ai o asemenea atitudine e de admirat.

Se mai poate întâmpla să îţi pierzi copilul – la propriu. Cei care au trăit aşa ceva ştiu că nu e de glumă. Sunt suficiente câteva minute şi îţi trec prin cap cele mai groaznice scenarii de care ai aflat vreodată la ştirile de la ora 17. Aşa că fii cu ochii pe el, învaţă-i pe ceilalţi să facă la fel, nu presupune că ştie el să se întoarcă sau că ceilalţi oameni sunt de bună credinţă, fiindcă nu e valabil întotdeauna. Stabiliţi ce puteţi face în caz că vă rătăciţi unul de altul, la mall, pe plajă, în oraş, etc. Dacă e mai mare, învaţă-ţi copilul ce are de făcut în astfel de situaţii – la cine să se ducă să pună întrebări, unde să stea să aştepte, să nu iasă pe uşă dacă sunteţi în spaţii închise. Învaţă-l numărul vostru de telefon, numele complet şi adresa. Dacă e mic, poţi să îi scrii numărul de telefon pe pantofi, pe talpă dacă rezistă sau pe lateral. Sau pe eticheta de la geacă. Asta pentru cazul în care cine îl va găsi e interesat să îl şi dea înapoi. Dacă nu, faptul că agresorul îi va şti numele mic de pe o etichetă va fi derutant pentru copil şi va avea tendinţa să aibă încredere în el fiindcă îi spune pe nume.

Pentru cazurile în care copilul este atacat învaţă-l să nu răspundă străinilor, exersaţi împreună în parc care persoane par dubioase şi care nu (la prima vedere măcar), învaţă-l să facă scandal să intimideze agresorul, să aibă încredere în intuiţia lui, să se bazeze mai mult pe frică decât pe politeţe (de exemplu, dacă simte ceva suspect să nu intre în lift cu persoana respectivă, mai degrabă să pară nepoliticos şi să plece, etc.). Nu sunt situaţii uşor de discutat cu copilul, fiindcă tu ca părinte ai vrea ca el să aibă mereu o viaţă frumoasă, însă nu există nici o garanţie pentru asta, aşa că mai bine îl pregăteşti delicat, fără să îi instalezi frică de străini sau de a merge singur pe stradă. Mulţi părinţi îşi dau copiii la karate pentru a şti să se apere, însă nu cred că e suficient fără să ştie cum să interpreteze semnalele psihologice ale unei situaţii potenţial periculoase.

Alte situaţii de nedorit sunt accidentele din casă provocate de copii. Pentru asta e bine să ştie că doar păsările şi zânele din basme pot zbura, nu şi fetiţele, oricât ar fi ele de zâne, că dulapurile suspendate nu ţin mereu întreaga lor greutate, că focul poate arde tot, că geamurile de la uşi sau de la dulapuri pot cădea, etc.