Ce fac terapeuţii şi ai putea face şi tu cu copilul tău (I)

Terapeuţii care lucrau cu copiii au observat de multe ori că aceştia nu aveau problemele de care se plângeau cei din jur. De multe ori „problema” nu era la ei, era doar în relaţia dintre ei şi părinţi, profesori sau autorităţi. În timpul petrecut cu terapeutul ei dovedeau că pot gândi singuri, pot lua decizii, pot să spună ce gândesc, pot să vină cu soluţii, pot să îşi stabilească obiective şi se comportă responsabil. Însă de foarte multe ori replica lor era: „Dacă şi părinţii mei ar şti să mă asculte şi mi-ar vorbi în acelaşi fel, atunci toate problemele de care se plâng acum nu ar mai exista.”

Aşa că hai să vedem ce face concret un psihoterapeut într-o şedinţă de terapie şi ne poate fi de ajutor în viaţa de zi cu zi cu copiii noştri?

Terapeutul are în primul rând un anumit set de credinţe care îl susţine în procesul terapeutic, cum ar fi „orice comportament are valoare într-un anumit context”. Nu ignoră şi nu critică simptomul. Nu ceartă clientul pentru că a fost obraznic, a minţit, a fost violent, n-a fost politicos, a întârziat, etc. Şi acest principiu se respectă chiar şi cu pacienţii cu tulburări psihiatrice. Richard Bandler, creatorul Programării Neurolingvistice povesteşte despre un client schizofrenic venit la terapie care se plângea de faptul că personajele dintr-un film de groază îl urmăresc să îi facă rău, ceea ce făceau şi în film. Richard, bucuros, îl laudă pentru o asemenea abilitate, spunându-i că dacă ar putea să îi înveţe şi pe alţii să facă aşa ceva în timp ce se uită la canalul PlayBoy, ar putea deveni foarte bogat! Lucru care îl contrariază pe client fiindcă nu se aştepta la aşa ceva, dar deschide şi calea unei comunicări foarte profunde fiindcă se simte acceptat total, complet cu tot cu părţile lui „negative” sau „bolnave” (ceea ce nu i s-a întâmplat înainte) şi astfel şi procesul terapeutic se desfăşoară mult mai rapid şi mai uşor.

Cum ar fi să ne acceptăm şi noi copiii la fel şi să ştim să extragem şi din părţile lor „negative” tot aspecte pozitive şi ulterior chiar să-i formăm în această direcţie?

Terapeutul respectă adevărul clientului. Nu îi impune să accepte adevărul lui. Îl lasă să vină cu propriile interpretări sau explicaţii fiindcă ştie că fiecare om interpretează realitatea pe care o trăieşte în mod diferit şi subiectiv. Uneori nici culoarea pe care o vedem noi nu e aceeaşi cu cea pe care o vede un altul, poate noi o vedem verde şi celălalt albastru – contradicţie reală ce a durat luni de zile între mine şi colega mea de liceu cu privire la culoarea gecii mele de iarnă, de exemplu.

Ce-ar fi să nu ne cramponăm de cine are dreptate în discuţiile cu copilul nostru (stârnind opoziţia lui şi pierzând deschiderea spre comunicare), cel puţin nu din prima, ci să îi punem întrebări să vedem cum a ajuns la acea concluzie (eronată, din punctul nostru de vedere), pentru a-l îndruma ulterior spre ceea ce considerăm noi că este corect?

Terapeutul consideră că orice om are resurse pentru a face faţă problemelor, el doar îi pune întrebări să îl ajute să le găsească şi să le folosească. Nu îi spune: „Fă aşa! Ai greşit! Îţi spun eu cum să faci că eu ştiu mai bine că am mai multă experienţă decât tine. Decât să faci o prostie mai bine nu fă nimic şi aşteaptă-mă pe mine” – expresii care uneori sunt rostite de părinţi către copiii lor – cu cele mai bune intenţii. Cum ar fi să ne abţinem să dăm soluţii de-a gata copiilor noştri şi să avem răbdare să le acordăm doar sprijin pentru a ajunge ei singuri la aceleaşi soluţii. Mai ales că astfel avem garanţia că le şi aplică ulterior fiindcă ei le-au găsit, fiind mult mai motivaţi decât dacă le primeau pe tavă!