Cum învăţăm copiii să ia decizii (I)

„Deciziile noastre, şi nu condiţiile de viaţă ne determină soarta”. (Anthony Robbins)

Luăm în fiecare zi hotărâri. Mai mici sau mai mari. Pentru noi sau pentru copiii noştri. Vrem să luăm întotdeauna cele mai bune hotărâri. Şi sperăm ca şi copiii noştri să ia cele mai bune hotărâri pentru ei mai ales când noi .. . nu suntem de faţă. Însă, ca orice abilitate şi aceasta are nevoie de exerciţiu pentru a fi aplicată cu succes în mod constant. Astfel încât uneori cea mai bună decizie pe care putem să o luăm e să nu mai luăm noi decizii in locul copiilor noştri, ci să îi implicăm şi pe ei în acest proces. Şi să îi lăsăm să facă singuri alegeri, asumându-şi consecinţele acestora, începând desigur cu situaţii mărunte a căror consecinţe, chiar şi negative, să fie uşor de suportat.

Ştim cu toţii cât de mult le place copiilor să hotărască ei singuri. Uneori însă nouă nu ne pică bine asta. Uneori nu avem timp să îi lăsăm pe ei să decidă, uneori deciziile pe care ei le-ar lua nu sunt cele mai potrivite şi începem să înăbuşim această tendinţă de a lor, hotărând noi în locul lor, chiar şi atunci când nu ar fi necesar. Ceea ce de multe ori duce la o luptă de putere aproape zilnică pe modelul Copilul: „Eu aleg singur!” – Părintele: „Ba nu, eu aleg pentru tine (că ştiu mai bine)!”

Însă dacă le dăm şansa să decidă ei siguri dintr-o paletă de lucruri aleasă de noi însă tensiunile se topesc şi fiecare parte e mulţumită.

De exemplu, mult timp fetiţa mea vroia dimineaţa să îşi aleagă singură hainele pentru grădiniţă şi pierdeam o groază de timp cu faptul că nu era de acord cu ce alegeam eu. Şi chiar dacă se îmbrăca cu ce hotăram eu, la un moment dat se dezbrăca şi se îmbrăca tot cu ce vroia ea.

Soluţia a fost să îi aleg eu câteva bluziţe din care ea să aleagă una, câteva fustiţe din care ea să aleagă una şi uneori acest proces se întâmpla chiar seara, înainte de culcare pentru a doua zi dimineaţă, când totul decurgea firesc şi la timp.

Mulţi părinţi nu au probleme cu alegerile copiilor atunci când le dau ei voie să aleagă, însă au probleme atunci când copiii ar trebui să aleagă ceva anume (sau să fie de acord cu ce au ales părinţii lor), însă ei vor cu totul altceva. Eu nu prea ştiu metode care să funcţioneze bine pe termen lung şi asupra situaţiei şi asupra relaţiei, decât să îţi convingi copilul să aleagă ... ce vrei tu.

Dacă te foloseşti de puterea ta de „om mare” şi îl forţezi, obligi, ameninţi, loveşti, etc. posibil să rezolvi situaţia respectivă pe moment, dar pe termen lung, mai ales dacă un asemenea comportament devine constant, relaţia cu copilul va avea de suferit.

Şi atunci, ce-i de făcut? Atunci, cum mulţi ştim, ne punem CREATIVITATEA ŞI UMORUL la treabă ca să găsim o cale acceptată de ambele părţi. Nu vrea să ia medicamentul siropel? Poate vrea să îl ia cu seringa, sau cu linguriţa, sau cu cana sau cu cana roşie, sau în picioare, sau cu miere sau cu cacao sau să îl ia înainte căţelul de pluş, etc... Sau dacă îi spunem povestea din ţara siropelului sau cum a fost făcut siropelul sau cum lua tati când era mic siropelul sau cum lua Albă ca Zăpada siropelul sau ...

Ştiu, ştiu, un asemenea proces e obositor, frustrant şi consumator de timp şi nu avem mereu disponibilitatea asta şi mai ales, nu avem nici o garanţie că următorul siropel va fi acceptat în aceleaşi condiţii de succes, şi că nu va trebui să o luăm de la capăt. Ceea ce ne va aminti încă o dată vorba aceea „Nimic nu te enervează mai mult pe lume decât propriii copii” – cu care cei care au copii (peste doi ani!) vor fi de acord, ceilalţi în cel mai bun caz ... se vor mira de aşa o vorbă.