Identitatea copiilor, între stimuli negativi şi pozitivi (I)

Acum câteva luni mi-am făcut o listă cu însuşirile pe care mi-ar plăcea să le aibă copiii mei: să fie descurcăreţi, cinstiţi, sinceri, să iubească animalele şi multe altele. Însă apoi m-am întrebat cum pot să determin eu la ei formarea trăsăturilor pe care eu le consider de valoare?

Ştiu că pot avea o influenţă asupra experienţelor copiilor mei, dar în acelaşi timp sunt conştientă că din ce în ce mai mult timp ei vor fi sub alte influenţe, trăind experienţe diferite şi făcând singuri alegeri. Şi chiar când vor fi lângă mine, ce pot face eu concret in acest sens?

Ca să le asigur o dezvoltare optimă a inteligenţei e simplu fiindcă am în ajutor un curs ce învaţă copiii tehnici de gândire cum ar fi: să identifice singuri consecinţele şi efectele acţiunilor lor sau ale altora, să îşi stabilească scopuri, priorităţi, să ia în calcul toţi factorii când analizează o situaţie, să ţină cont şi de punctul de vedere al altor persoane, nu doar de cel propriu, să caute cât mai multe alternative şi să facă cele mai bune alegeri, etc.

Dar să îi formez copilului meu un caracter integru, să îl “echipez” cu atitudini sănătoase şi cât mai multe resurse pentru viaţă, devine mai dificil. Totuşi am conştientizat că în acest sens mă poate ajuta legătura care există între acţiunile pe care le face o persoană şi identitatea acelei persoane. Ştiţi vorba aceea “Eşti ceea ce faci (în mod repetat), nu ceea ce spui că eşti”? Deci, dacă eşti ceea ce faci, înseamnă că şi devii ceea ce faci. Aşa că soluţia a venit de la sine: extrag din acţiunile, experienţele, situaţiile pe care le trăieşte copilul meu, acele trăsături cu care îmi doresc să se identifice ulterior. Ştiu deja că identitatea şi convingerile noastre ne determină în cea mai mare parte acţiunile pe care alegem să le facem. Şi avem nevoie să simţim că există o concordanţă între ceea ce credem că suntem şi ceea ce facem. Dacă eu cred că sunt un iubitor de animale, probabil nu voi alege niciodată să tai o găină. Dacă eu cred că sunt un şofer bun probabil mă voi încumeta să fac un drum de zece ore noaptea. Dacă mă consider un şofer prost nu mă voi angaja la aşa ceva.

De aceea şi un copil se va comporta diferit dacă i se va spune şi va crede despre el că este, de exemplu, deştept - va căuta toate modalităţile posibile de a rezolva o problemă, decât dacă i se va spune şi va crede despre el că este prost - nici nu va mai încerca să rezolve problema, considerând că îşi pierde timpul degeaba. Sigur, nu toate situaţiile vor fi un succes, dar mai ales atunci e mult mai sănătos să creadă că “sunt deştept, dar acum nu ştiu să rezolv această problemă” şi nu să generalizeze.

Am realizat cât de importanţi sunt părinţii în această formare a identităţii copiilor, când am văzut pe stradă o mămică ce îi spunea copilului ei că “este rău” fiindcă a vrut să pună mâna pe o sticlă de plastic de pe jos. Fetiţa mea a auzit acest lucru şi a repetat şi ea “copilul ăla este rău, copilul ăla este rău”. Nu, copilul nu era rău, era CURIOS!!! Dar el nu va şti asta, din păcate. În schimb va şti cum să-şi înfrâneze impulsurile de a cerceta un lucru nou dacă nu va dori să fie iar certat. El tocmai a ratat o ocazie de a învăţa că este normal şi de dorit să fim curioşi, dar e de preferat să nu atingem obiecte murdare care au microbi ce ne pot îmbolnăvi. De aceea ne spălăm pe mâini când venim de la joacă. De aceea nu mâncăm cu mâinile murdare. El va şti doar că este rău. Şi când va fi singur va lua decizii conform cu această imagine de sine (formată prin auzirea repetată şi interiorizarea expresiilor de genul “eşti un copil rău”, “Tu de ce eşti rău, uite celălalt copil ce cuminte e!”, etc.): “Ce contează dacă mai fac ceva rău, eu deja sunt un copil rău !” La fel ca unii adulţi care atunci când fac o greşeală îşi spun în mintea lor, sau uneori chiar şi cu glas tare “ce prost sunt!” - fiindcă au interiorizat ceea ce li s-a spus prea des în copilărie. ( Mai există o categorie de persoane care au auzit aceleaşi expresii în copilărie, iar la vârsta adultă ajung să facă orice să nu le mai audă din nou, dovedind opusul lor – dar asta e o altă poveste).