Modelarea părinţilor

“Ceea ce eşti vorbeşte atât de tare, încât nu aud ceea ce spui.”

Când primul meu copil avea 2 ani jumate şi îmi alăptam al doilea meu copil am avut o perioadă extrem de aglomerată în care abia mai reuşeam să am grijă de mine. Eram frustrată că nevoile mele rămâneau pe ultimul loc, dar credeam sincer că sunt o mamă bună fiindcă puneam copiii mei pe primul plan.

Până când am fost la un curs unde am aflat că modul în care noi ca adulţi ne satisfacem propriile nevoi este învăţat prin imitaţie de către copiii noştri. Şi mi-am dat seama că ceea ce transmiteam eu fără să am ca intenţie copiilor mei nu era chiar ceea ce aş fi vrut eu ca ei să înveţe. Nu vroiam ca ei să îşi neglijeze nevoile proprii. Din contră, vroiam ca ei să ştie să le identifice, să le prioritizeze şi să caute moduri cât mai sănătoase să şi le satisfacă în mod echilibrat. Ceea ce eu NU făceam. Eu le dădeam lor să mănânce, dar eu nu-mi făceam timp să mănânc, aveam grijă ca ei să doarmă, dar eu îmi ignoram oboseala, etc. Aşa că la prima şedinţă de coaching mi-am analizat toata roata propriei vieţi şi timpul dedicat fiecărei arii (profesie, cuplu, copii, timp liber, casă, prieteni, spiritual, etc), mi-am reconfigurat întreaga imagine şi am reuşit în câteva luni sa fiu mulţumită de modul în care îmi satisfac într-adevăr nevoile.

Ştiam că cei mici preiau ceea ce văd în jurul lor şi mai ales ceea ce văd la părinţi. Mi s-a întâmplat de câteva ori să văd la fetiţa mea comportamente şi gesturi pe care le recunoşteam ca fiind ale mele şi m-am simţit ca şi cum aş fi avut o oglindă vie lângă mine în care văd lucruri pe care nu vroiam neapărat să le transmit.

Şi mi s-a întâmplat de asemenea şi mie şi altora să recunosc la părinţii prietenilor noştri, cuvinte, expresii sau comportamente pe care aceştia le foloseau, fără ca ei să fie conştienti că fac la fel ca părinţii lor.

În unele familii, însă, ceea ce influenţează copiii este mult mai grav. Statisticile arată că băieţii crescuţi în familii în care soţul îşi bătea soţia au o mare tendinţă să repete acest comportament şi să îşi bată la rândul lor soţiile. Mulţi copiii ajung să consume alcool, de asemenea imitându-şi propriii părinţi, cu acordul lor sau nu. Există şi copii care devin adulţi cu probleme de identitate sexuală fiindcă în familiile din care provin nu li s-a dat ocazia să-şi formeze identitatea sexuală adecvată. Îmi aduc aminte că într-un an am văzut pe plajă o fetiţa tare drăguţă, cu codiţe şi rochiţă care, după ce s-a dezbrăcat ... n-a mai fost fetiţă. Poate părinţii şi-au dorit o fată în loc de băiat, poate părinţii aveau impresia că e doar o glumă inocenta, dar pe termen lung astfel de comportamente lasă urme adânci în personalitatea copilului, influenţându-l pentru toată viaţa.

Din fericire sunt şi multe cazuri norocoase în care copiii crescuţi în medii toxice ajung oameni de nădejde fiind opusul comportamentelor din familia de origine, fiindcă atunci când au fost mici au luat decizia (în mod conştient sau nu) de a nu repeta ceea ce au văzut in jurul lor. 

Însă de multe ori părinţii sau adulţii transmit mesaje contradictorii copiilor lor.

Şi cea mai clară imagine pe care o am în minte legată de acest lucru este o profesoară din liceu care ne-a spus la o oră că nu e bine să fumăm. OK, am înţeles, doar că în pauza imediat următoare am văzut-o pe ea fumând şi toată teoria s-a dus pe apa sâmbetei, plus că am rămas oarecum dezamăgită ... “ne spune nouă, dar ea de ce nu face ceea ce spune?”

Ştim cu toţii exemplele anecdotice în care copilul răspunde la telefon “Mi-a spus mami să spun că nu-i acasă” şi apoi ne supărăm pe el dacă îl prindem că îşi rezolvă următoarea lui problemă la fel ca părintele, adică minţind.

Sau părinţi care ţipă la copil “Ţi-am spus că nu-i voie să ţipi!” sau şi mai de neînţeles, părinţi care îi dau copilului cu palma peste mână, spunându-i “Nu-i frumos să loveşti!” “Sigur?, dar tu asta îmi faci mie, poate nu e frumos că sunt mic, dar când voi fi mare voi avea şi eu voie să lovesc ca tine, aşa-i?.” - ar fi cel mai probabil să gândească copilul şi nu “Da, nu-i frumos să lovesc, n-am să o mai fac, îmi pare rău.”

Dar câţi dintre noi putem să susţinem mereu prin propriul comportament tot ceea ce spunem?

Şi de cele mai multe ori, dacă nu există o congruenţă între limbajul verbal şi cel nonverbal, copilul reacţionează la ceea ce se transmite la nivel nonverbal sau la ceea ce facem, mult mai puternic decât la ceea ce spunem. Deci cele mai multe şanse de a-i învăţa ceva pe copiii noştri sunt să fim sau să devenim noi înşine aşa cum vrem ca ei să devină. Uneori e simplu, alteori nu. Dar dacă am ajuns să realizam importanţa imensă a propriului nostru exemplu, primul pas e deja făcut. Şi mulţi adulţi au ajuns să se întrebe “ce vreau să vadă copilul meu la mine?” după ce au devenit părinţi. Iar apoi au început să schimbe la ei lucrurile pe care nu vroiau să le transfere mai departe copiilor. Unii au început cu lucruri simple, cum ar fi să te trezeşti la oră fixă dimineaţa, să nu-ţi mai iei de mâncare în fata televizorului, să te culci la ore rezonabile, etc. Alţii au început să facă terapie pentru a lucra propriile probleme într-un mod foarte profund, alţii fac coaching pentru a-şi dezvolta cât mai mult potenţialul propriu şi a fi un model cât mai bun.

Tu cu ce ai început? Cu ce vei continua? 

Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro