Oboseala unei mame

De când am copiii, pe Ioana şi pe Robert, îmi vin în cap o groază de întrebări. De la “Şi acum dacă a adormit în sufragerie, cum s-o iau în braţe să o mut în dormitor fără să se trezească?” până la ....”Decalotare ??? Cum fac eu chestia asta?”.

Dar cel mai greu mi se pare gestionarea stărilor de oboseală acumulată mai ales prin lipsa de somn. Toţi îţi spun că e obositor, dar nimeni nu îţi spune cum să fii un părinte bun chiar şi atunci când eşti obosit, frustrat sau chiar furios.

Şi nu să găsesc metode de relaxare mă ajută, ci vreau să ştiu cum să fiu în stare să aplic principiile de educaţie în care cred chiar şi atunci când sunt groaznic de obosită (şi nici o şansă să dorm)??

Aici e cazul să spun ceva despre principiile mele de educare: nu îmi bat copiii şi nu le dau pedepse. Aş spune că nici nu a fost cazul, dar dacă ar fi să îmi judec cel puţin fetiţa după criterii care nu-mi aparţin, nu prea s-ar încadra la “copil cuminte”. Eu însă nu pot să spun decât că e energică.

Mă întreb uneori cum am ajuns să legăm descărcarea furiei noastre de bătaia cuiva? Oare de ce n-am învăţat să ne descărcăm furia ... pupând sau mângâind? Că o metodă de a-i învăţa ceva bun pe copiii pe care îi iubim cel mai mult pe lume, sigur nu e.

Dar dacă nu îi bat şi nu îi pedepsesc, atunci ce fac???? Ştiu că se poate şi altfel, dar pentru asta am nevoie de timp şi disponibilitate pentru fiecare în parte. Ori tocmai asta nu am întotdeauna. Când eu îmi alăptam băieţelul flămând iar fetiţa mea venea udă pe haine pentru că s-a „spălat” la baie cu 10 minute în urmă şi mai si tuşeşte, ce trebuia să fac? Să o conving constructiv să îşi dea hainele jos, să le punem la uscat pe calorifer, sau să le smulg de pe ea şi îi dau cu forţa altele noi, cât mai repede posibil fiindcă şi aşa frăţiorul ei urlă de foame în scăunel unde l-am pus între timp?

Hmmm, cam aşa arată situaţiile pe care le am de gestionat. În condiţiile în care nivelul meu de frustrare nu mai e cel care-a fost şi nu mai am răbdare pentru orice, decât dacă fac un efort.

Dar ştiţi ce am descoperit? Dacă forţez copilul să facă ceva, că de, eu sunt părintele mai mare şi mai puternic şi am autoritate (e o nimica toată să scot cu forţa hainele de pe ea, nu?), data viitoare face la fel. Adică urlete, ţipete că ea nu vrea dezbrăcată. Dacă reuşesc prima dată (a se citi, dacă reuşesc să-mi stăpânesc mie nervii şi să am răbdare) să o conving că “hainele ude trebuiesc puse la uscat şi poţi să te îmbraci cu ce vrei tu din raftul cu haine pentru acasă”, data următoare când se udă vine şi-mi spune că s-a udat, să punem hainele pe calorifer.

Ori, poate că prima data e un efort mai mare din partea mea să discut cu ea 5 minute (în care copilul stă în haine ude!) să înveţe o regulă, dar e mult, mult mai uşor după aceea.

Şi nu mă pot opri să mai relatez o situaţie. Eram cu fetiţa mea afară şi la un moment dat şi-a găsit de joacă într-o băltoacă... „OK, dar să nu stropeşti. Dacă stropeşti, mergem în casa!” (oricum eram lângă bloc). Ei bine, să bată cu picioarele în băltoacă a devenit mai interesant decât interdicţia mea, astfel încât am mers în casă. Cu urlete, bineînţeles. Însă a doua zi, trecând pe lângă baltă, fiică-mea îmi spune “Aici nu-i voie, dacă stropim, mergem în casă!”. Oare am eu copil anormal de cuminte??? 

Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro