Cumplita poveste a unui fotograf sucevean - “Există viață după cancer, așa cum există și după Covid”

Un cunoscut fotograf sucevean, ale cărui imagini au fost publicate de National Geographic, The Telegraph, iar anul acesta și de către Apple, a decis să dezvăluie amănunte foarte intime din viața sa, marcată de un cumplit diagnostic medical, pentru a-i încuraja pe alții să treacă peste frică și prejudecăți pe care pandemia le-a accentuat la un nivel neașteptat.

În locul fotografiilor frumoase, al peisajelor superbe cu care încântă ochii celor care îl urmăresc zi de zi în mediul online, Cătălin Urdoi a ales să spună o poveste reală, trăită de un om care trăiește în Rădăuți, în inima Bucovinei:

“Cu toții ați auzit de citostatice, dar v-ați întrebat vreodată ce sunt ele ? Cum funcționează tratamentul oncologic ? Prin ce trece organismul unui bolnav de cancer pentru a se vindeca?

Nu am să vă spun povești, am să vă redau din experiența mea proprie, din trăirile mele, din fricile și neputințele mele, din speranțele mele, toate venind la pachet cu tratamentul oncologic”, și-a început Cătălin povestea care-ți dă fiori.

Cocktailul atomic și cum chelia te poate face să zâmbești

“Când citești pentru prima dată prospectul unui citostatic, te întrebi dacă medicamentul ăla chiar te poate trata ținând cont de faptul că lista de efecte adverse este foarte lungă. În schema mea terapeutică au fost 3 citostatice, nu unul, toate cu efecte adverse pe care mă rugam să nu le experimentez !

Prima ședință de chimio am făcut-o cu inima cât un purice, țin minte că uram efectiv branula prin care tratamentul ajungea în mine. Mă întindeam în pat și începeam să număr picăturile care curgeau lent, flacon după flacon... 3 la număr/ședință, 5 zile din 7. Conținutul unuia din flacoane venea mereu învelit în staniol pentru că era sensibil la sursele de lumină, despre acel flacon se discută în rândul pacienților că este cel mai nociv și tot datorită lui, cade părul, chiar îl botezasem, îi spuneam: 'cocktailul atomic'.

Primele două ture de chimio nu le-am resimțit foarte tare, doar o ușoară stare de lâncezeală, ușoară greață și un gust metalic de care nu scăpam indiferent de ce aş fi pus în gură. Chiar îmi spuneam în sine: ține-te tare, nu o să îți cadă părul, faci față cu brio tratamentului !

Ajung acasă după a doua tură de chimio și într-o seară la duș, în timp ce mă șamponam pe păr, între degetele de la mâini... smocuri de păr care efectiv cădeau. Repet procesul, același lucru... a fost primul moment de slăbiciune psihologică. Nu puteam să rămân cu cele câteva șuvițe pe care le mai aveam, așa că am luat mașina de tuns și m-am ras efectiv, nu am așteptat să îmi cadă de la sine. Mi-a luat câteva zile să mă obișnuiesc cu faptul că nu mai aveam păr, dar parcă nu mă prindea chiar rău, așa că am început să zâmbesc, îmbărbătându-mă și trecând peste acest moment!”, a continuat povestea lui Cătălin, care de atunci se tunde scurt. Foarte scurt. Îi stă bine.

Când simțurile îți devin dușman, iar mâinile inutile

“A urmat a treia cură de tratament care a reprezentat și debutul stărilor de rău. Greața devenea permanentă, starea de moleșeală se accentua, pofta de mâncare dispărea și organismul slăbea văzând cu ochii. Pentru a mă putea alimenta, umblam după mine cu sticla de borș de putină, vomitam de 10 ori pentru a putea mânca o singură dată, îmi impusesem să mănânc, uneori cu forța, pentru a nu pierde din greutate.

De la a patra cură de chimio, au început să mă deranjeze mirosurile, aproape de la fiecare miros mai pronunțat, vomitam, indiferent că era un parfum, mirosul de medicamente din spital sau mirosul din toaletă. Ajunsesem să vomit de fiecare dată când urinam, sticla de borș de putină nemaifăcându-și efectul... nu îi mai suportam mirosul. Am avut noroc că un miros de levănțică dintr-un ulei nu mă deranja, așa că tot salonul îmi mirosea a levănțică, altfel vomitam instant.

La a cincea tură de chimio, sistemul imunitar era pe chituci, îmi apăruseră fel și fel de bubițe, fel și fel de complicații minore, care îmi dădeau în plus o stare de disconfort generală. Mă luptam cu fiecare dintre ele, pentru că știam că nu există varianta de a renunța la tratament, gând care deja începea să îmi dea târcoale.

Ajung acasă înainte de a șasea tură de chimio, imediat după ce am făcut rapelul cu Bleomycin, citostaticul ăsta avea un efect ciudat la mine, îmi afecta degetele de la mâini, care se umflau și efectiv nu puteam să le folosesc, dau să deschid o sticlă de apă și nu reușesc... un banal dop de la o sticlă de apă ! A fost al doilea moment psihologic care mi-a dat mat... m-am simțit inutil, îmi venea să urlu și să plâng în același timp, am rugat-o pe mama să desfacă sticla și după ce am scăpat de efectul medicamentului, mi-am revenit și eu”.

“Până azi, nu am povestit nimănui”

“Bucuros că am ajuns la a șasea și ultima cură de tratament, îmbărbătându-mă cu ultimele forțe de care mai dispuneam, duc la bun sfârșit și ultima săptămână, doar că datorită sistemului imunitar care era la pământ, au apărut hemoroizii, în plus față de ce aveam până în momentul respectiv. A durat 3 luni până să scap de ei, 3 luni de chin pentru că nu prea puteam să îi tratez, trebuia să aștept să își revină sistemul imunitar care să îi vindece, 3 luni în care nu am putut sta pe șezut, 3 luni de dureri cronice... 3 luni de care până azi nu am povestit nimănui.

Cancerul s-a vindecat, durerile au trecut, iar eu, cu zâmbetul pe față, vă pot scrie azi despre experiența mea.

Pe tot parcursul tratamentului, cadrele medicale de la Oncologie Suceava, în frunte cu Dna. Dr. Motan, mi-au fost aproape, având o încredere aproape oarbă în ei. Le mulțumesc din suflet pentru tot și da, mi-au fost o a doua familie.

De la experiența asta mereu am spus că există viață după cancer, așa cum există și după Covid, fără teorii ale conspirației și fără tâmpenii duse la extrem.

Nu am pus la îndoială niciodată tratamentul, cu toate că îmi provoca temere și groază doar citind despre el. Am avut încredere în experiența Doamnei Dr. și încrederea mi-a fost răsplătită. Mulțumesc !

Acum după ce îmi cunoști povestea, ai mai îndrăzni să mă judeci pentru că am ales să mă vaccinez ? Consider vaccinul o nimica toată pe lângă experiența relatată mai sus și singurul sfat pe care vi-l pot da este să prețuiți sănătatea și darul ăsta minunat... VIAȚA. Vaccinați sau nu, suntem oameni, așa că hai să ne comportăm ca atare, zidurile dintre noi nu au ce căuta”, este îndemnul lui Cătălin Urdoi, care a fost operat și tratat la Suceava, în urmă cu 4 ani.