Părinţii copiilor cu dizabilităţi au multe dileme şi întrebări la care, în cele mai multe cazuri, nu găsesc răspunsuri sau soluţii. Una dintre acestea este: „De ce a trebuit să mi se întâmple tocmai mie aşa ceva?” Unii părinţi nu reuşesc să se împace niciodată  cu această situaţie. Ei nu admit această realitate, o resping, se luptă cu ea, uneori forţând unele explicaţii: „Copilul este deştept dar e distrat”, „Înţelege totul dar nu vorbeşte încă ” etc. Unii dintre aceştia amână chiar prezenţa la specialişti aşteptând o minune. Alţii trec în extrema cealaltă făcând din copil un caz medical cronic ducând până abandonarea în vreo instituţie sanitară sau de protecţie.

 

Copilul meu este „handicapat”?

Dacă diagnosticul medical este definitivat şi evidenţiază o dizabilitate va apărea aproape obsesiv o întrebare dureroasă: „Copilul meu este handicapat”? (în literatura de specialitate termenul „handicapat” se înlocuieşte cu cel de dizabilitate dar marea majoritate a populaţiei îl foloseşte încă). Dacă răspunsul este da, are şanse de recuperare şi normalizare? Va deveni el un om la fel ca toţi ceilalţi, va face şcoală, va avea o profesie, va avea o viaţă socială normală la maturitate? Iată alte întrebări la care părinţii trebuie să găsească răspunsuri dar, mai ales, soluţii.

 

Ce trebuie să facă părinţii după ce se confirmă diagnosticul ? Câteva recomandări.

Dacă deficienţa (senzorială, fizică, psihică, etc.) nu este severă atunci este recomandat a se evita îngrijorarea excesivă precum şi informarea pripită, panicarea copilului;

Să înlăture gândurile negative, să nu dea afecţiunii copilului semnificaţii catastrofice, mistice, să nu se auto-învinovăţească pentru dizabilitatea copilului (natura nu pedepseşte pe nimeni!);

Să apeleze cu încredere la specialişti (medici, psihologi, logopezi, psihopedagogi), ca un act de normalitate şi civilizaţie, nu ca o soluţie disperată;

Să sfătuiască rudele, vecinii, educatorii să-l respecte şi să-l trateze în mod normal pe copil;

Să nu se deprime şi să nu plângă în faţa copilului – copilul ar putea fi afectat şi ar suferi mai mult de pe urma suferinţei celorlalţi decât a proprie deficienţe;

Să-l înscrie la grădiniţă, în funcţie de vârstă,  la şcoală (indiferent de tipul sau nivelul dizabilităţii);

Să-l iubească, să-l protejeze şi  să-l ajute, dar fără excese.

Tratarea ca pe un copil normal dar şi apelul la specialişti.

 

Rolul familiei este fundamental, atât în ceea ce priveşte recuperarea medical-psihologică cât şi în ceea ce priveşte integrarea şi educaţia pentru societate. Un copil poate fi abandonat într-un colţ de pat, ajungând să se legene compulsiv sau, dimpotrivă, poate fi înscris la şcoală, dus  la psiholog, logoped, medic, integrat social. Varianta a două oferă oportunitatea normalizării prin recuperare în timp ce prima condamnă copilul la izolare şi nedezvoltare. Este foarte important şi climatul moral, social din familie, calitatea relaţiilor dintre părinţi precum şi condiţiile materiale (spaţiu, aerisire, prezenţa jucăriilor şi facilităţilor de joc).

În concluzie: este recomandat ca părinţii să-l trateze pe copilul cu dizabilităţi, în cadrul relaţiei de comunicare şi interacţiune cotidiană, ca pe orice copil normal dar, totodată, să întreprindă toate demersurile instituţionale, sanitare şi educaţionale pentru a-l recupera şi integra social.

Psiholog Corina Ciobanu,
Psiholog Petru Ştefăroi
(Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Familia - rol esenţial în recuperarea şi integrarea copilului cu dizabilităţi.

Comentarii