Ciorbă țărănească

Întâia oară, sintagma "bucătărie românească" o întâlnim la un autor de cărţi de bucate din deceniul şapte al veacului al XIX-lea, Christ Ionnin, din Bucureşti. Nu e, la propriu, o carte, ci mai mult o broşurică în care sunt mâncăruri pe placul românilor.

La numai un deceniu distanţă, ceva mai la nord, în Braşov, un librar sas, J.C. Hintz, îşi românizează numele şi scrie de dragul megieşilor lui (români, dar şi germani, şi maghiari) o carte numită "Bucătăreasa naţională". Constantin Bacalbaşa, în "Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncări" (ediţia iniţială - 1935, Editura Universul; reeditată în 2009 la Editura Cartex), are şi el câteva sute de reţete româneşti, risipite printre alte câteva sute "de împrumut".

Câteodată, aşa cum se întâmplă la capitolul "zemurilor", face diferenţa mai clar: "Supele noastre", "Supe străine"... Prin "supele noastre", jurnalistul şi gurmandul Bacalbaşa înţelege îndeosebi ciorbe şi borşuri, adică "supele acre", care scot în evidenţă gastronomia noastră tradiţională. O ciorbă ţărănească, după indicaţiille lui, se face astfel:

Citește rețeta pe Antena satelor