Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Războiul pe care Rusia l-a declanșat în Ucraina are mai bine de un an de când curmă vieți și provoacă distrugeri colosale pe plan material. O parte din oamenii din țara vecină au reușit să se pună la adăpost chiar aici, la Suceava, care a devenit pentru ei a doua casă. Nu seamănă deloc cu cele pe care le-au lăsat în Ucraina, dar măcar se pot trezi dimineața fără teama alarmelor aeriene și a rachetelor care au provocat atâta suferință. La Suceava s-a format o comunitate importantă de refugiați, oameni care încearcă să își ducă viața mai departe. Unii dintre ei au început să învețe limba română, copiii merg la grădiniță sau fac cursuri online cu profesori din Ucraina. Indiferent de profesie sau de vârstă, fiecare trăiește cu speranța că acest război se va termina cât mai curând și își va putea recupera măcar parțial viața de dinainte de 24 februarie 2022.
La Suceava sunt oameni din toate colțurile Ucrainei. Fiecare are propria poveste, iar suferința se poate citi și acum pe fețele multora dintre ei. Volodimir și Tatiana Kalaci sunt din Mariupol. Au fugit de acolo pe 16 martie 2022, o doua zi după ce armata rusă a intrat în oraș. Acasă, Volodimir antrena grupe de copii la fotbal, iar soția sa era educatoare. Războiul le-a schimbat viața, iar pentru a ajunge la Suceava au avut nevoie de 10 zile, timp în care au trecut prin Crimeea, Rusia, Georgia și Turcia. A fost un drum anevoios și de multe ori au crezut că nu vor scăpa vii. Au ales Suceava pentru că aici trăiește una din fiice, căsătorită de câțiva ani cu un localnic, astfel încât adaptarea să fie una mai simplă.
”La început, când am ajuns, a fost foarte greu, mai ales că a venit și mama soacră în vârstă de 80 de ani, care nu s-a putut adapta și a plecat în Rusia, prin Polonia și țările baltice, la o altă fiică. Ne-am schimbat radical viața și după ce am văzut grozăviile de acolo am avut nevoie de trei luni să ne revenim și să ne adaptăm la viața liniștită de aici”, a mărturisit Volodimir. Soția sa, Tatiana, care îi este mereu alături, confirmă: ”Pentru început a fost foarte greu să ne adaptăm pentru că am găsit o limbă nouă, obiceiuri noi. Practic, totul era diferit pentru noi, iar din cauza faptului că ne-am părăsit casa și tot ce aveam ne-a fost greu să ne adaptăm. Acum eu lucrez ca educatoare la grădiniță. Ne-am obișnuit deja, cunoaștem puțin și limba, am început să învățăm și obiceiurile. E ceva mai ușor, dar am dori să fim acasă”. Dacă soția a fost angajată la Institutul Bucovina și astfel reușește să practice meseria pe care o avea și în țara natală, nu același lucru se poate spune și despre Volodimir. ”Pentru mine ca bărbat e mai greu și sunt chiar și acum în căutarea unui loc de muncă. În Mariupol am fost antrenor de fotbal la o echipă de copii și am activat 30 de ani în acest domeniu. Aici este mai greu să îmi găsesc un loc de muncă ca antrenor de fotbal pentru că există și această barieră a limbii. Încerc, întreb și sper că voi reuși să mă descurc”, a menționat refugiatul ucrainean.
Au doar cuvinte de laudă pentru cei care s-au implicat să îi ajute
Familia Kalaci recunoaște că nu o duce extraordinar din punct de vedere financiar, iar fără ajutorul fiicei și al ginerelui situația ar fi și mai dificilă. ”Suntem nevoiți să plătim din bani proprii apartamentul în care locuim, pentru că suntem doar noi doi și e foarte greu să găsim un proprietar care să ne dea apartamentul după programul guvernamental 50+20 (n.a. – programul constă într-un sprijin de 50 de lei pe zi pentru cazare și 20 de lei/zi pentru masă pentru fiecare refugiat ucrainean)”, a arătat Tatiana.
Sprijinul de care au beneficiat de aproape un an de când se află la Suceava a fost unul la care nu se așteptau, motiv pentru care cei doi soți le sunt recunoscători tuturor celor care s-au implicat.
”Vreau să mulțumesc pentru ajutorul pe care l-am primit. Aici am văzut o deschidere totală din partea populației, a ONG-urilor, cum ar fi cele ale ONU și ADRA România, care ne ajută să studiem limba română prin cursurile la care participăm”, a precizat Volodimir.
”Sperăm că în viitorul apropiat va fi pace în Ucraina, dar vreau să mulțumesc și populației din România care este foarte deschisă și ne ajută tot timpul când avem nevoie pentru a supraviețui. Vreau să mulțumim și autorităților, dar și ucrainenilor de aici din Suceava, care s-au organizat și în acest fel ne putem întâlni și să discutăm diferite lucruri. Dar se spune că în vizită e bine, dar acasă e și mai bine. Credem în dreptate și sperăm că armata ucraineană va câștiga acest război și va elibera toate teritoriile ocupate și toți ucrainenii care suntem aici ne vom întoarce acasă”, au mai spus soții Kalaci.
Întoarcerea acasă, un vis la care nu renunță
Chiar dacă sunt plecați de acasă, din Mariupol, de aproape un an, soții Kalaci țin legătura cu apropiați sau rude care nu au avut norocul lor de a putea părăsi orașul și de a se pune la adăpost.
”Am fi vrut să ne întoarcem acasă, la apartamentul nostru, dar este imposibil pentru că totul este distrus, în ruină. Nu vom mai vedea niciodată acel Mariupol care era al Ucrainei și știind cum am ieșit de acolo și care este situația acolo nu știm dacă vom mai ajunge acasă”, a opinat Tatiana. Părerea ei este împărtășită și de soț: ”Atâta timp cât orașul va fi sub ocupația rusă nu ne vom întoarce acolo și de aceea mulțumim statului român că ne permite să stăm aici și cât avem și fiica aici cred că ne întoarcem acolo doar dacă se va schimba ceva”.
Tatiana mai spune că zilele petrecute în mijlocul războiului și printre soldații ruși o vor marca toată viața. ”Chiar dacă ne-am întoarce acasă, rămân acele amintiri de groază prin care am trecut. Eu fiind educatoare știu că mulți copii au murit, mulți copii au pierdut părinți. Este o situație foarte grea și dacă ne vom întoarce vom rămâne cu acele amintiri sumbre. A fost foarte greu să ieșim din oraș și cred că e doar o minune a lui Dumnezeu că am ieșit pentru că rușii nu au dat voie nimănui să iasă. Am văzut oameni împușcați de ruși și plecarea a fost o minune”, a precizat femeia.
Fuga din Mariupol s-a dovedit o adevărată aventură, printre filtre de control, cu mașina unor cunoscuți și cu niște bani pe care i-au primit de la prieteni. Practic, au plecat de acasă doar cu ce aveau pe ei.
”Pentru bărbați a fost mai complicat, pentru că era așa-numitul sistem de filtrare. La ieșirea din Mariupol, la fiecare kilometru era câte un post de control din formațiuni militare, armata rusă și republicile separatiste din Lugansk și Donețk. M-au dezbrăcat de mai multe ori să vadă dacă nu avem tatuaje naționaliste. Când am ajuns în Crimeea ne-au luat în primire serviciile de securitate ruse. Ne-au interogat, ne-au controlat telefoanele noastre, chiar dacă erau descărcate. Au verificat tot ce era în interior, poze și filmări, dar noi știam care e situația și nu le-am folosit”, a povestit Volodimir.
Blocul în care au locuit la Mariupol, în ruine
Prin intermediul rețelelor de socializare, dar și de pe internet, Volodomir și Tatiana sunt la curent cu ceea ce se petrece acum la Mariupol. Au o fotografie inclusiv cu blocul în care au locuit și care acum este parțial în ruine.
”Acum la Mariupol e frig și mizerie. Ce arată rușii la televizor că ridică blocuri și le dau oamenilor este o minciună. Nici un locuitor de acolo nu a primit nimic. Acele blocuri se construiesc pentru persoanele care vin din Rusia care să lucreze la Mariupol, cum ar fi medici sau profesori. În rest, oamenii sunt fără case, locuiesc prin subsoluri. Suceava este a doua noastră casă și asta pentru că aici avem și fiica și nepotul, dar dacă am avea și o casă proprie ar fi extraordinar”, a spus Tatiana.
Lui Volodimir i se umezesc ochii când își amintește de zilele frumoase de acasă, de stadionul nou pe care îi antrena pe copii. Acum, trăiește prin nepotul său, dar fără să-și fi pierdut speranța. ”Să antrenez din nou este un vis al meu și sper să se realizeze. De fiecare dată când merg cu nepoțelul meu la fotbal, la antrenament, pentru mine este o bucurie. Vederea antrenorilor care se ocupă de ei îmi stârnește amintiri plăcute și poate într-o bună zi voi antrena și eu din nou”, a spus Volodimir.
Pentru Iosif, cunoașterea limbii române a fost un mare avantaj
Dar în Suceava nu și-au găsit liniștea și scopul doar oameni veniți din zonele de conflict, ci și cei din apropierea graniței cu România. Iosif are 42 de ani și este din Cernăuți, acolo unde lucra ca avocat. Din primele momente ale războiului a simțit chemarea de a fi o punte pentru refugiații din Ucraina, ONG-uri și autoritățile române. Este venit în Suceava de la începutul războiului, din 24 februarie 2022. Inițial a făcut voluntariat pentru a îndeplini nevoile refugiaților pentru un adăpost, traducere, aranjarea actelor, consiliere juridică, organizarea logisticii pentru călătoria persoanelor interesate spre diferite țări din UE etc.
După prima lună de voluntariat a lucrat pentru o firmă din Suceava care făcea exporturi în Ucraina, iar faptul că este avocat de meserie și cunoaște legislația din țara natală, dar și ambele limbi, l-a ajutat foarte mult. Din luna august a anului trecut, după anunțul ONG-ului ADRA România s-a angajat ca traducător, iar acum este și lucrător social. Este practic liantul între ceilalți refugiați ucraineni și diferite instituții. Inițial, a plecat de acasă împreună cu soția și cu cei doi copii, unul de 10 ani și celălalt de 4 ani. În toamnă, soția și cei mici s-au întors acasă, la Cernăuți, în special pentru copii și școală.
”Pentru mine adaptarea a fost mai ușoară în comparație cu alte persoane pentru că știam și limba română și timp de doi ani am făcut și studiile la Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava, mai exact un master în drept european. Cu ajutorul prietenilor pe care îi am aici am găsit un loc de muncă la o firmă din Suceava ca consilier juridic. Patronul dorea să facă o serie de exporturi pentru Ucraina, iar la început era problemă cu sarea după ce rușii au ocupat orașul Soledar, unde este cea mai importantă mină de sare. Patronul a avut nevoie de o persoană care să cunoască și limba ucraineană și legislația și să poată face legătura cu acei clienți din Ucraina care ar fi vrut să cumpere această marfă. Am lucrat 5 luni la această societate și pot spune că a fost o practică destul de interesantă, deoarece am avut contacte cu comisionari vamali, cu Camera de Comerț, adică tot ceea ce e legat de exportul unor produse”, a povestit Iosif.
Este o punte de legătură între ceilalți refugiați și autorități
În vara anului trecut a văzut un anunț prin care Asociația ADRA România angaja juriști, psihologi, traducători etc. pentru a participa la un proiect intitulat ”Speranță pentru Ucraina”. Și-a depus actele necesare și a optat pentru jurist și traducător. În final, a fost angajat ca traducător pentru că de juriști era nevoie la sediul din București.
”La început am activat ca traducător, apoi mi s-a propus să fiu și lucrător social și am acceptat. Practic, sunt o punte de legătură între acele activități pe care noi le facem și refugiații ucraineni care sunt în Suceava. Traduc la training-urile de psihologie, lecțiile de limbă engleză pentru că profesorii sunt vorbitori de limba română, iar refugiații nu știu limba română. Dau și consultanță juridică pentru că știu foarte bine legislația din Ucraina și știu și legislația românească. Le-am arătat oamenilor care sunt drepturile de care se bucură legat de statutul lor pe teritoriul României. Le-am spus despre protecția temporară pe care au primit-o în România și toate nuanțele legate de lucrul acesta. De asemenea apar multe întrebări legate de acest program care e pentru ucraineni 50+20, apoi întrebări legate de situația pe care au lăsat-o în Ucraina și probleme nerezolvate, legate de serviciu, pentru că mulți au plecat fără să mai facă vreo cerere, probleme legate de succesiune, de acele daune care li s-au adus după ce imobilele le-au fost distruse. Mulți au rude din Ucraina care sunt refugiați interni și au întrebări legate de cum îi pot ajuta și ce statut au acolo aceștia. Este un volum de muncă foarte mare”, a mărturisit Iosif.
”Când mă văd cu copiii e bucurie mare, iar când trebuie să ne despărțim atunci mai și plângem”
Financiar, Iosif se descurcă din acel salariu pe care îl primește de la ONG-ul la care lucrează. Spune că nu îi este ușor, dar reușește să își acopere strictul necesar. Pentru Iosif, o zi de muncă durează în mod normal opt ore, dar rar se întâmplă să termine în acest interval, pentru că mai are diferite activități interne și nu numai, inclusiv pregătirea de a doua zi.
Când vine vorba de familie, bărbatul din Cernăuți spune că pentru a continua activitatea cu refugiații e nevoit să rămână aici și nu îi este deloc ușor, mai ales când se desparte de cei doi copii ai săi. ”Se întâmplă să vină soția și cei doi copii și în fiecare weekend dar și mai rar, în funcție de activitățile pe care le au la Cernăuți. Când mă văd cu copiii e bucurie mare, iar când trebuie să ne despărțim atunci mai și plângem, iar copiii spun că le va fi dor de mine. Una peste alta este o situație mai sensibilă și care ne atinge, dar suntem bucuroși și de aceste momente. Eu am mulțumirea că îi pot ajuta pe refugiații ucraineni de aici. Iar ei, deși locuiesc acolo, trăiesc cu speranța că ne vom reuni definitiv într-un timp cât mai scurt”, a menționat Iosif.
Ca și ceilalți, are speranța că războiul se va termina cât mai curând și fiecare se va putea întoarce la viețile pe care le-au abandonat.
”Ca să fiu sincer, am analizat de mult timp situația din Ucraina, mișcările armatei ruse, și așteptam de azi pe mâine să înceapă războiul. Era o chestiune doar de timp și nu m-a prins total nepregătit pentru că vedeam că spre asta mergem, deși în sufletul meu îmi doream să nu se ajungă la așa ceva. Mi-e dor de casă, de familie și sunt mereu cu gândul acolo, la prieteni, rude și locurile natale, care orice ai face te atrag”, a concluzionat Iosif.
