Povestea emoționantă a Biscuiților Fabian.

Din vânzarea lor, o mamă își îngrijește băiatul care suferă de autism infantil sever

Când am gustat prima oară din biscuiții Fabian am remarcat că sunt foarte gustoși, iar când am aflat și povestea tristă și plină de emoție din spatele lor am spus că neapărat trebuie să o dau mai departe.

De aproximativ trei ani, o tânără din Suceava face acasă biscuiți cu diferite forme, glazurați și ornați frumos, pe care-i comercializează prin intermediul unei pagini de Facebook, iar cu banii obținuți acoperă tratamentele și îngrijirea fiului ei Fabian (10 ani), diagnosticat cu autism infantil sever la vârsta de un an.

Pentru că Fabian are nevoie ca unul dintre părinți să fie tot timpul în preajma lui, Anamaria Marcu, mama băiatului, a renunțat la serviciu, pentru a putea fi 24 de ore din 24 alături de fiul ei cu nevoi speciale.

Cum dintr-un singur salariu Anamaria și soțul ei, Alex, nu se descurcau, a fost nevoie de o altă soluție.

Așa au apărut Biscuiții Fabian, “din dragoste și cu dragoste pentru Fabian”.

“Rețeta biscuiților o am de când eram mică. Îi făcea bunica mea, în special de Crăciun. Nu erau glazurați, nu erau ornați, dar erau foarte buni. Și eu tot timpul spun că biscuiții sunt mângâierea caldă a bunicii mele”, povestește Anamaria Marcu.

“Am văzut că era ceva ciudat la el, era prea cuminte și prea liniștit”

Mutată din Suceava la Mitocu Dragomirnei, Anamaria Marcu ne-a primit în casa ei în urmă cu două zile.

Tânăra are doi copii, Maximilian, în vârstă de 4 ani, care este perfect sănătos, și Fabian, de 10 ani, care de la vârsta de un an este diagnosticat cu autism sever.

Maximilian era în curte, se juca, iar Fabian, în camera sa de la etajul casei, de unde iese destul de rar, preferând să privească mai toată ziua pe geam, sub supravegherea permanentă a unui membru al familiei.

“Am aflat că are autism cam pe la vârsta de 8 luni, după ce am văzut că era ceva ciudat la el, adică era prea cuminte și prea liniștit. Pur și simplu stătea în fund și se uita în gol. Asta-i prima chestie a autismului, privirea aia pierdută, nu reacționează la absolut nimic, nu se sperie la sunete, nu reacționează la nume. Nu plânge la nimic, nici când îi e foame... nu râdea, nu reacționa. Trebuia să îl țin în brațe, să mă joc cu el vreo două ore, pentru ca foarte rar să se uite în ochii mei”.

Fabian suferă de o formă severă de autism și nici nu vorbește. Sunt mai bine de 9 ani de când a fost diagnosticat. A făcut ani de zile terapie și a ajuns de la ședințe de jumătate de oră la ședințe de trei ore.

Cu toate astea, fără a învinui pe nimeni, Anamaria e de părere că nu a găsit încă terapeutul care să se “plieze” pe copilul ei.

“O toamnă și o iarnă am stat și am dormit în mașină cu el”

În urmă cu aproximativ doi ani, în plină pandemie, Fabian nu mai voia să stea în casă. Plângea până leșina sau îi curgea sânge din nas.

Se simțea bine doar în mașină și arăta mereu spre poartă, cerându-le practic părinților să-l plimbe cu mașina. Era singurul loc în care se liniștea. Nici măcar să doarmă în casă nu mai voia, iar Anamaria și soțul ei, Alex, erau nevoiți să-l plimbe de zeci de ori din Obcini (unde au locuit până nu demult) în Burdujeni și retur. Făceau asta până târziu în noapte, când Fabian adormea și reușeau să-l ducă pe brațe în casă.

“O toamnă și o iarnă am stat și am dormit în mașină cu el”, continuă să povestească Anamaria.

Au reușit după câteva luni să mai facă câteva opriri pe traseu, în special la fântâna arteziană de la mall, unde Fabian era fascinat de jocul jeturilor de apă și lumini.

Microbuzul cu care îl plimbau pe Fabian era cunoscut de toți polițiștii din oraș,  mai toți aflând tulburătoarea poveste, după ce-au oprit în trafic vehiculul suspect care făcea zeci de drumuri dintr-un capăt în celălalt al Sucevei.

Acum, băiatul lor în vârstă de 10 ani e într-o nouă etapă: nu mai vrea să iasă din casă.

Stă aproape toată ziua în camera lui de la mansardă și se uită pe geam. Mereu e cineva din familie lângă el.

„Muncesc și noaptea de multe ori, pentru că altfel nu aș reuși” 

Biscuiții lui Fabian au devenit deja cunoscuți de multă lume prin Suceava, iar Anamaria primește comenzi periodic, în special în perioada sărbătorilor.

De multe ori, o ajută și bunica la făcut biscuiții al căror proces tehnologic, de la frământat, la copt și mai apoi la ornat, durează câteva ore bune.

Cum însă Anamaria trebuia să se împartă între cei doi copii, Maximilian și Fabian, și treburile casnice, timpul pentru copt, glazurat și ornat, nu-i mai ajunge ziua.

„Muncesc și noaptea de multe ori, pentru că altfel nu aș reuși”, mărturisește ea, precizând că o ajută mult și soțul ei, Alex, tatăl lui Fabian, rolul principal al acestuia fiind de a distribui în timpul său liber biscuiții către clienți.  

În urmă cu două zile, când am fost noi la ea, pregătea o comandă de 300 de pachete de biscuiți, făcută de un client mai vechi de-al ei. Cristi Șuiu, manager Off Road Max Suceava, povestește cum a ajuns unul dintre clienții fideli ai Biscuiților Fabian: “Eu am aflat povestea biscuiților lui Fabian de la o cunoștință care lucrează la un restaurant din centrul Sucevei și, de atunci, periodic comand 20-30 de pachețele. De data asta, am rugat-o să facă 300 de bucăți, pe care alături de colegii mei de la Off Road Max vrem să le donăm altor copii de 1 Iunie”.

“Este cea mai dificilă întrebare care mi se poate pune vreodată”

Anamaria mărturisește că a învățat de la Fabian să se bucure de lucrurile mărunte din viață.

Îi dau lacrimile când vorbește despre copilul ei cu nevoi speciale, care are în primul rând nevoie de ea, de dimineață până a doua zi dimineața.

“Tot timpul mă gândesc dacă eu aș păți ceva, ce s-ar întâmpla cu el? Mie Fabi îmi spune mama de aproximativ trei luni. Și nu o spune cu sens, dar dacă îi zic eu: Spune mama!, el zice: <ma-ma>. Și mi-a mai spus o dată mama, când avea vreo trei ani și l-am dus la doctor și l-am lăsat în brațele tatălui meu pentru câteva clipe. Atunci a spus mama conștient. Mă rog să îmi dea Dumnezeu sănătate să pot să fiu alături de el cât mai mult.

Cred că este cea mai dificilă întrebare care mi se poate pune vreodată. Pentru că și eu mă gândesc la ea toată ziua. Cum va fi el peste 20 de ani?!”