Rușii lipoveni din Mitocu Dragomirnei și-au deschis casele și inimile pentru refugiații de război din Ucraina

La câțiva kilometri de Suceava, în comuna Mitocu Dragomirnei este satul Lipoveni sau Sakalințî, după locul de unde au venit primii etnici ruși care s-au stabilit pe pământurile Mănăstirii Dragomirna în anul 1724. Astăzi în satul Lipoveni locuiesc aproape 700 de oameni, dintre care mai bine de 80 la sută sunt de origine rusă și creștini ortodocși de rit vechi. În cei aproape 300 de ani de când au sosit aici, lipovenii s-au străduit să-și păstreze identitatea etnică prin limbă, credință și obiceiuri din țara de origine. Limba și credința în Dumnezeu i-au făcut ca, din prima noapte după ce armata lui Vladimir Putin a atacat Ucraina, rușii lipoveni din județul Suceava să-și deschidă casele pentru a primi refugiați de război ucraineni.   

Am vizitat câteva dintre aceste familii, care n-au stat pe gânduri nici o secundă și au sărit în ajutor când au văzut drama ucrainenilor care și-au părăsit în grabă casele pentru a-și pune copiii la adăpost de rachetele și bombele rușilor.

Mariana și Petrică Maliș sunt o familie de tineri din Lipoveni, cu patru copii. Două fetițe ale lor și alți doi copii, frate și soră, în plasament. „Vineri, pe 25 februarie, am auzit de la domnul primar că merge în vamă la Siret. Am mers și noi cu mașina noastră, să ajutăm cu ce e nevoie. Am luat cu noi două femei cu trei copii, din Nikolaev, din sudul Ucrainei. Una dintre doamne era profesoară universitară. Le-am luat cu gândul că vor rămâne la noi, dar cineva din Ucraina le-a spus să meargă la o cunoștință la Văratec. Au vrut să meargă acolo și le-am dus. Era două noaptea, erau foarte speriate și ne tot întrebau unde mergem. La Văratec, casa unde trebuia să ajungă era într-o vale, drumul pustiu, îngust, nici nu aveai unde să întorci mașina, semnal la telefon nu, mai că ne era teamă și nouă, vă dați seama ce era în sufletul lor”, își amintește Petrică. 

După aceea au stat la ei o noapte, apoi au plecat spre Germania, trei femei, un bărbat și trei copii. Povestește Mariana: „Era o doamnă de 81 de ani, cu două nepoate și soțul uneia dintre nepoate. Bărbatul și nepoata locuiesc în Germania, veniseră în Ucraina la o înmormântare. Bătrânei i-au bombardat casa, în Nikolaev. (...) Soțul nepoatei a vrut să ne dea 50 de euro. A spus că la ucraineni i-a cerut un vameș 50 de euro și n-a vrut să-i dea, dar ni-i oferă nouă din toată inima. Am refuzat, i-am spus să-i dea cuiva care are mai multă nevoie”.

Următorul oaspete a fost un bărbat din Hliboca, în vârstă de 32 de ani. Era șofer de camion și a fost prins de război la Rădăuți. N-a mai trecut în Ucraina, a dormit vreo două zile în camion, apoi a mers la familia Maliș. A stat două săptămâni, Mariana și Petrică i-au găsit o locuință pe care s-o închirieze în Suceava și o slujbă la rude care au o firmă de construcții. „El e mai taciturn, așa, dar mama lui, care e profesoară de limba română la Hliboca, tare ne-a mai mulțumit”, a spus Mariana. Ea crede că faptul că le-au vorbit în rusește ucrainenilor goniți de război din patria lor a avut darul să-i liniștească pe oameni, le-a dat cumva certitudinea că măcar pot comunica, pot înțelege și se pot face înțeleși. Este bucuroasă că au putut fi de folos. „Binele pe care îl faci ți se întoarce într-o zi. Pentru ce a început războiul? Să sufere atâția oameni? Și ucrainenii suferă, și rușii suferă. Credeți că pentru ei, pentru oamenii de rând e ușor?”, se întreabă Mariana.

De la familia Maliș mergem pe străzi șerpuite, curate, pe lângă gospodăriile îngrijite ale lipovenilor, și ajungem la Olimpiada Colomischi. Și ea a fost înscrisă pe lista făcută de primarul comunei, Radu Reziuc, cu familii care pot primi refugiați de război. Când au început să vină oamenii din Ucraina, într-o dimineață, pe la 3.00, primarul i-a adus șapte oameni - o bunică de vreo 60 de ani, cu un tânăr de vreo 20 și cinci copii. „Aveau câte un ghiozdănel fiecare. A doua seară a venit fiica doamnei, cu copiii. Au venit din zonele bombardate, se și temeau să vorbească. Au venit duminică seara și au plecat marți. Copiii întrebau tot timpul „de ce plecăm?”, „unde mergem?”. Au plecat spre Budapesta și Polonia. Fiica doamnei a plecat cu mașina, o dubă veche, despre care fratele meu a zis că el nu s-ar fi pornit la drum cu așa o mașină. Sper că au ajuns cu bine, i-am rugat să-mi trimită un mesaj când ajung, dar n-am primit nimic de la ei. Erau foarte închiși, nu vorbeau despre situația în care se află. O singură dată au spus „salvăm copiii”. Pe fiica doamnei am auzit-o vorbind la telefon cu cineva care a sunat din America, lăudau foarte mult primirea, ospitalitatea. Spunea că nu se aștepta să-i primim așa. Să dea Dumnezeu să fi ajuns cu bine. M-a impresionat frica din ochii lor, cred că le era frică și de noi. Am insistat mult să mănânce. Singurul lucru pe care îl cereau era ceai, cred că nu voiau să deranjeze. N-au fost nepoliticoși, dar erau reci, necomunicativi, deși bătrâna și fiica ei au dormit cu mine în cameră. Aveau o reținere să vorbească rusește...”, a povestit Olimpiada.

„Îi vedeam plângând pe la colțuri”

Oaspeții nepoatei ei, care stă la câteva case distanță, au fost însă mult mai deschiși. La Olimpia Cristina Condorovici au ajuns pe 24 februarie mai întâi o mamă cu doi copii și una cu un copil. Fiul ei, Lucian, care a făcut voluntariat pentru refugiați alături de prietenii săi de la fundația  „Sânge pentru România”, i-a telefonat și a întrebat-o dacă poate să aducă cinci persoane acasă. I-a spus, normal, că da. Apoi a mai găsit o mamă cu un copil, care nu aveau unde să stea, la o benzinărie în Șcheia. I-a adus și pe ei acasă. Așa au ajuns la Lipoveni Irina, care este profesoară de biologie, Nadia - soția unui primar dintr-un sat de lângă Cernăuți, și Tania, care este casnică, împreună cu copiii lor. Doi dintre copii aveau probleme cronice de sănătate. Două săptămâni au stat în casa familiei Condorovici. Apoi Lucian i-a dus la aeroport. Irina și Tania au plecat în Italia, la o cunoștință, și Nadia, în Germania. După o săptămână în Italia, Irina și Tania s-au întors acasă. În drum spre Cernăuți s-au oprit două zile la gazda lor din Lipoveni, apoi Lucian le-a dus la frontieră. „La început le-a fost frică, apoi s-au liniștit. Au venit cu câte un rucsăcel și cu hainele de pe ei, fără bani, nimic. Îi vedeam plângând pe la colțuri. Nu știu când au trecut cele două săptămâni. Prietenii de la „Sânge pentru România” i-au ajutat să ajungă în Italia, iar Nadia a plecat în Germania, la o familie de doctori, să o ajute cu copilul, care avea probleme. Am ajutat cât am putut, toată cheltuiala a fost a mea. Când m-a sunat Lucian și mi-a zis „mamă, am 5 persoane care n-au unde să stea. Le luăm?”, sigur că le-am luat”, a spus Cristina. A păstrat legătura cu cele trei femei, în special cu Tania, cu care vorbește zilnic. Fiul ei, Lucian, a făcut voluntariat trei săptămâni la centrul deschis de „Sânge pentru România” la Iulius Mall, apoi a plecat în Germania. Acasă a rămas cu Iuliana, fiica ei, în clasa a VII-a la Școala nr. 1 din Suceava, și cu Iuri, soțul ei, și cu toată gospodăria.

„Am stat în Italia 20 de ani, știu ce înseamnă să primești ajutor”

La două ore după miezul nopții, pe 28 februarie, i-a adus primarul Reziuc oaspeți și învățătoarei Alina Goreac, învățătoare la Școala Gimnazială din Mitoc. „Eram pe lista celor care au spus că oferă cazare. Eu am stat în Italia 20 de ani și știu ce înseamnă să primești ajutor, suntem fericiți că putem ajuta și noi”, spune Alina. La ea a venit o familie din Odesa - soțul, soția, copilul și bunicile. I-au povestit Alinei că aveau o mică afacere acolo. Când a început războiul, au luat câteva lucruri, au închis ușa și au lăsat totul în urmă. „Erau obosiți, triști și speriați. Au stat până a doua zi după-amiază. Au mâncat, au făcut duș, au dormit într-un pat cald. A doua zi i-am lăsat singuri în casă, eu am venit la școală. N-am avut nici o frică, nici eu, nici ei. Au plecat spre Polonia, una dintre bunici urma să rămână acolo”, ne-a spus Alina. A păstrat legătura cu această familie și consideră că „este minunat că am putut ajuta”.

Nu doar rușii lipoveni din comuna Mitocu Dragomirnei și-au deschis casele și inimile pentru refugiații din Ucraina. Primarul Radu Reziuc a declarat că peste 35 de familii din comună au oferit cazare și masă pentru circa 300 de persoane. Prin serviciile de asistență socială și biroul juridic din primărie, toți cei care au venit au fost înregistrați -  când au sosit, unde au stat, când au plecat, cu ce au plecat și, la nivel declarativ, în ce direcție au plecat.

„Am învățat multe în aceste zile. Mai ales, să prețuim ceea ce avem”

Primarul Radu Reziuc povestește că era la cursuri la Vatra Dornei când a văzut pe rețelele sociale că sunt foarte mulți refugiați de război din Ucraina în vama de la Siret, majoritatea femei și copii: „Ziua mergeam la cursuri și seara în vamă, să ajutăm. În prima seară am dus doar dulciuri, în a doua seară ne-am mobilizat și am mers cu un microbuz plin cu alimente. În a treia seară am trecut granița, să ducem pachete cu dulciuri, mâncare și apă la cei de dincolo de frontieră”. Primarul spune că a fost foarte impresionat când a văzut că oamenii desfăceau pachetele și lua fiecare câte un singur produs, ca să ajungă la cât mai mulți câte ceva, precum și „aplecarea angajaților de la graniță – polițiștii de frontieră și vameșii noștri pentru a-i ajuta pe acești oameni”. De asemenea, afirmă că a rămas „cu imaginea copiilor cu degetele înghețate, degerate și spaima prin care au trecut”. „După primele zile au început să apară locurile de cazare pregătite de stat, noi aveam deja 10-12 oameni din comună care ofereau cazare. Autoritățile ne cunoșteau că luam refugiați să-i cazăm; asta a funcționat cam o săptămână. Apoi am oferit sprijin pentru ISU, am ajutat cu voluntari la tabăra de pe stadion de la Siret. A fost o mobilizare extraordinară și le sunt recunoscător tuturor celor care au contribuit la ajutorarea acestor oameni, care au trecut prin asemenea traume”, a afirmat primarul.

Printre cazurile care îi vor rămâne, de asemenea, în minte, pentru multă vreme este cel al unei familii de surdomuți din Ivano-Frankivsk, părinții și doi copii mici, care de la Mitoc au ajuns la o familie din Vișeu, care de asemenea a trăit o dramă pierzând patru copii. Această familie din Vișeu le-a oferit ucrainenilor posibilitatea de a rămâne la ei pe timp nelimitat. Radu Reziuc i-a dus chiar el cu mașina la Vișeu, după ce a văzut că oamenii manifestă temeri la ideea de a pleca la un drum de câteva sute de kilometri, deși cel care i-ar fi dus era un consilier de-al primarului.  „Am învățat multe în aceste zile. Mai ales, să prețuim ceea ce avem. Pacea, liniștea, pe cei dragi alături”, a mai spus primarul Reziuc.