Torturați și uciși pentru că au crezut într-un ideal numit Bucovina

Și-au închinat viața unui ideal și unui țel, dar asta nu le-a fost de folos pentru a scăpa de tortură, de chinuri și chiar de moarte. Este istoria nefardată a luptătorilor pentru libertate, pentru Bucovina, dar și a celor care au căzut victime colaterale ale unui regim care a instaurat dictatura și negura pentru zeci de ani în România, regimul comunist.

Aflată la circa 250 de km de Suceava, închisoarea de la Sighet a fost ”Auschwitz-ul României”. Denumită ”închisoarea demnitarilor”, actualul Memorial al Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet a fost un loc unde tortura era la ea acasă, iar simplul fapt de a fi fost membru al unuia din Guvernele României de dinainte de 1948 era suficient pentru a fi aruncat acolo. Printre cei care au simțit din plin ce înseamnă represiunea unui sistem care nu avea nimic în comun cu valorile s-au numărat și zeci de bucovineni. Printre aceștia se numără și doi miniștri din perioada interbelică, ale cărora nume este strâns legat de Bucovina: Ion Nistor și Dorimedont Popovici.

Primul dintre ei a avut bucuria, dacă se poate numi așa, de a muri în libertate, după ce a stat mai bine de 5 ani la Sighet în condiții inumane. Atât Ion Nistor, cât și Dorimedont Popovici au fost oamenii care au contribuit la unirea Bucovinei cu România, în zbuciumata toamnă a anului 1918. Nu s-au gândit vreun moment că patriotismul le va fi răsplătit cu ani grei de carceră. Dacă Ion Nistor a supraviețuit încă 7 ani după ce a fost eliberat din pușcărie, respectiv până în 1962, pentru Dorimedont Popovici totul s-a sfârșit pe 12 iunie 1950, între zidurile de la Sighet, la numai cinci săptămâni după ce a fost arestat de Direcția Regională a Securității.

Rezistența din Munții Bucovinei

Sighetul este un loc în care apar și alte secvențe tragice din istoria Bucovinei. Rezistența din munți are dedicată un amplu material, din care nu lipsesc și fotografii în care partizanii care luptau pentru înlăturarea regimului comunist apar împușcați după ce s-au ascuns prin munți ani în șir. Gavril Vatamaniuc este unul dintre cei mai cunoscuți partizani, care a și supraviețuit în final regimului pe care l-a detestat până la moartea sa recentă, în 2012. A fost unul dintre puținii care au putut povesti după evenimentele din 1989 ce s-a întâmplat și cum a fost tratat în închisorile comuniste.

Firește, dintre partizani trebuie amintiți Constantin Cenușă, Vasile Motrescu și Cozma Pătrăucean. Asta ca să vorbim de persoanele amintite la Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet. Venite de pe pereții acestui loc sinistru, poveștile de viață ale partizanilor din munții Bucovinei capătă o greutate mai mare, una care te face să te gândești de două ori la libertatea așa prost înțeleasă de care avem parte azi.

Revoltele țărănești din perioada colectivizării

Rezistența nu s-a dus doar în munți, ci și pe ogoare sau la sediile colhozurilor nou înființate pentru a suprima țărănimea și pentru a construi ”socialismul cu față umană”.

Având simbolic în mijlocul camerei grâu proaspăt încolțit, camera amenajată la Sighet te introduce oarecum în atmosfera anilor 1950, când țăranii din Bucovina s-au văzut puși în fața unei alegeri care le-a rupt inima: să dea statului pământul, parte din el obținut cu jertfă de sânge în al Doilea Război Mondial, și animalele către noua orânduire.

Unii au acceptat scrâșnind din dinți această nedreptate, dar au fost și oameni pentru care nedreptatea nu putea rămâne nepedepsită. Așa se face că revoltele împotriva colectivizării au apărut unele după altele.

Calafindești, Drăgoiești, Frătăuți, Rogojești, Milișăuți, Vășcăuți, Bălcăuți, Negostina, Cândești, Horodnic, Marginea, Ruși, Bălăceana și Stroiești sunt localitățile care apar pe Harta revoltelor țărănești din Bucovina. Rezultatul: unii dintre țărani au fost săltați și au ajuns la pușcărie, iar apoi au fost urmăriți atent de Securitate. Pământurile și bunurile țăranilor au fost luate de stat și așa a început dispariția statului tradițional din Bucovina, printr-o altă pagină sângeroasă.

Celula morții pentru Iuliu Maniu

Cel mai important om politic care și-a găsit sfârșitul la Sighet este, fără îndoială, Iuliu Maniu. Celula în care fruntașul țărănist a murit pe 5 februarie 1953 este un loc care te face să-ți dai seama că viața-i ca o pradă.

Cu un simplu pat și o găleată care ținea loc de hârdău, celula este poate cel mai sinistru loc al închisorii de la Sighet. În câțiva metri pătrați și în condiții inumane s-a stins unul dintre cei mai mari oameni politici pe care România i-a avut.

Și nu este singurul care a avut această soartă cruntă, un alt mare om al perioadei interbelice, Gheorghe I. Brătianu, a murit și el tot între patru pereți la Sighet. Ambii au fost îngropați în cimitirul săracilor de la Sighet. O soartă care spune multe despre acest popor și valorile pe care le scoate în față.

Câteva date zguduitoare

Datele oficiale arată că Sighet a fost un loc de tristă amintire pentru poporul român. Iată câteva cifre care spun mai mult decât orice.

În perioada 1950-1955, la Sighet au fost încarcerați:

- patru prim-miniștri

- președinții partidelor democratice interbelice

- cinci guvernatori ai Băncii Naționale a României

- zeci de miniștri și secretari de stat

- numeroși academicieni și profesori universitari

- 58 de ierarhi și clerici.