La 82 de ani, a învins coronavirusul

“Am 82 de ani ani și patru luni”, își începe povestea Constantin Pentiuc.

Stăm de vorbă la o măsuță în curtea sa din Ițcani, sub via pe care o îngrijește singur. Și de bujorii și trandafirii din curte tot el se ocupă. “Nu mai fac vin, doar must. Cu hrean”, precizează octogenarul.

E inginer de profesie, pensionar, și de mai mulți ani locuiește singur. Soția i-a murit de câțiva ani, iar cele două fete ale lui, ambele de profesie medic, sunt stabilite în Germania. Doar “Molda”, o cățelușă tare ageră îi ține toată ziua de urât.

„Sunteți confirmat cu COVID-19!“

Constantin Pentiuc a slăbit 11 kilograme în cele două săptămâni în care a fost internat în spital.

Își amintește că era o zi frumoasă de aprilie (pe atunci, România era în stare de urgență) când a lucrat în grădină toată ziua, cu un muncitor. “El săpa pământul, eu curățam pomii. Spre seară, mi s-a făcut frig, iar a doua zi m-am trezit cu febră. Mă dureau mușchii, aveam temperatură”, povestește fostul inginer.
Nici prin cap nu i-a trecut că ar fi luat virusul care ținea toate breaking-news-urile de la televiziuni, mai cu seamă că el a respectat toate indicațiile: nu a ieșit mai deloc din casă, nu a dat mâna cu nimeni și a avut grijă să se spele pe mâini cât mai des. Nici cu muncitorul pe care l-a avut în curte în ziua în care au apărut primele simptome nu a intrat în contact, fiecare văzându-și de treaba pe care o avea de făcut.

Și totuși, se simțea din ce în ce mai rău. Două-trei zile a încercat să se îngrijească singur, apoi cu tratament de la medicul de familie, însă, în cele din urmă, un medic care îl cunoștea i-a spus că ar fi simptome de COVID-19 și să meargă la spital.

„Sunteți confirmat cu COVID-19!“, își amintește și acum vocea cadrului medical care i-a dat vestea.

Acum, după aproape două luni, tot nu își explică de unde a luat virusul. Presupunerea lui e că s-a infectat când a fost să cumpere pâine, mai cu seamă că după externare a găsit chioșcul de unde lua pâine închis pentru dezinfecție. Însă, e doar o presupunere.

“Inițial m-au ținut la Urgențe, pentru că salonul în care trebuia să fiu internat nu era încă gata. Apoi m-au urcat la etajul IV. Nu intrasem în panică, aveam speranță, aveam speranță că este o eroare... E o greșeală, mi-am spus, nu se poate. Dar când am văzut în continuare că boala înaintează, că mă așez pe pat și nu îmi mai vine să mă scol...”, continuă Constantin Pentiuc.

Moartea, colegă de salon

Fostul inginer povestește și despre primul contact cu salonul în care a stat internat mai bine de două săptămâni.

“Când am intrat în salon am găsit un pacient care era pe pat, cam obez, mare așa, și care dădea ochii peste cap. Din când în când mai deschidea ochii și cerea din ochi ajutor. Nu mai putea vorbi, era albastru la față. O tensiune foarte ridicată. Și am fugit repede la asistentă... am văzut-o pe hol. Au venit l-au luat cu tot cu pat și l-au dus la tratamente de urgență. După jumătate de oră, vine asistenta să culeagă obiectele personale ale lui de pe noptieră, de pe cuier și așa mai departe. Zic: Doamnă, dar unde-l duceți? “Păi, nu-l mai ducem nicăierea, că a plecat el singur”. Decedase deja. (oftează lung) A fost așa... un șoc”.

Cele cinci paturi ale salonului s-au ocupat destul de repede. În aceeași zi.

“În toată perioada asta au tot venit și am avut ghinionul că pe patul de lângă mine, în dreapta mea, au murit trei oameni. Toți mai mici cu 30 de ani ca mine. Ceilalți pacienți sesizau. Și ăsta-i mai mic cu 30 de ani ca dumneavoastră. Dar eu aveam curajul și aveam încrederea că mie nu o să mi se întâmple treaba asta”, completează Constantin Pentiuc.

“Îți venea să sari pe geam jos, pur și simplu”

“Din prima zi, îți afecează creierul... Nu mai judeci, îți cauți cuvintele, nu îți mai aduci aminte. Și exterior, pierzi mirosul, gustul, pierzi salivația în gură. Gura ți-era mereu uscată, puteai să bei apă oricât. Când mâncai o bucățică de pâine, parcă luai polistiren în gură... așa era... nu aveai gust și nu aveai salivație... aspru și fără gust”, îmi descrie fostul inginer simptomele prin care a trecut.

-Când v-a fost cel mai greu în cele 16 zile cât ați stat internat?

“Prima săptămână. Până ne-am adaptat la situația asta, a fost foarte greu. Mai ales că a fost și o situație de calvar... Deși știau, nu au dat nici o pastilă contra diareei și să-l vezi pe om că nu poate să se miște din pat și-i plin și că vin asistentele și-l dezbracă până la jumătate și-l spală.... Se făcea în cameră o atmosferă că-ți venea să sari pe geam jos, pur și simplu. (oftează lung) Mă gândeam că asistentele alea ar trebui să fie plătite cu nu știu câți bani pentru ceea ce fac acolo. Dar erau prea puține asistente, prea puține infirmiere că nu dovedeau, alergau dintr-un salon în altul... în toate părțile, nu dovedeau să facă treaba completă, pentru că erau prea puține”

“Veniți că inginerul moare!”

“Eu care aveam o oxigenare a sângelui destul de redusă, că a afectat boala și oxigenarea sângelui, am avut în permanență o mască de oxigenare pe gură. Și ziua și noaptea, tot timpul am avut masca asta”.

Constantin Pentiuc mărturisește că discuta zilnic la telefon cu fetele lui. Ca o paranteză, îmi imaginez ce era în sufletul lor. Departe de tatăl suferind și fără să poți să faci nimic. Ipoteza întoarcerii în țară era condiționată de cele 14 zile obligatorii de carantină. Însă vorbeau zi de zi la telefon. „Era un suport moral fantastic”, spune el, precizând că îl sunau și membri ai cultului religios din care face parte (Biserica Adventistă), care îi trimteau pachete. “M-au întrebat de ce am nevoie și le-am spus: fructe și salate”. De mâncarea din spital nu se putea atinge de cele mai multe ori, chiar și așa fără gust și miros. Doar supa o bea, să consume lichide. Mâncarea însă era printre ultimele griji în spital.

“Ultimul care a murit lângă mine era un inginer din Vatra Dornei, inginer miner. Am discutat cu dânsul. Nu știa când a luat virusul, spunea că el a fost la o întâlnire pe linie de sindicate la București, a venit de acolo și se simțea foarte rău. L-au transferat la spital, la Suceava. A doua sau a treia zi, nu mai țin minte, s-a făcut pe la prânz vânăt la față, albastru... nu mai putea respira. Eu când am văzut fața lui și că dă ochii peste cap... am fugit iar la asistente: Veniți că inginerul moare!

Au venit și asistente, au venit și doctori, l-au luat cu cearșaf, l-au pus pe-o targă din asta cu rotile și l-au dus la tratamente de urgență... și de data asta la jumătate de oră vine una dintre asistente și a cules tot ce-i aparținea lui de acolo... Ce s-a întâmplat, doamnă? “A murit!”... Cumplit. Dacă el ar fi avut asistență permanentă, nu murea. Dar dacă n-a fost posibil să fie asistență permanentă... nici măcar o asistentă la cinci persoane care eram în salon nu a putut să fie. Când se întâmpla ceva, fugeam să căutăm o asistentă să vină la noi. Prea puțin personal, pentru ce-a fost acolo.

„Nu mă externați, vă rog!”

După două săptămâni era atât de slăbit, încât atunci când doctorița i-a spus că s-a făcut bine, că testele au ieșit negative, a rugat-o să nu facă încă biletul de externare: “Nu, doamna doctor, vă rog să mă mai lăsați două zile să-mi revin puțin fizic, pentru că nu mă pot... uitați-vă, de la ușă și înapoi, nu sunt în stare să merg, iar acasă nu am cum să mă descurc. Slăbisem 11 kilograme în 14 zile”.

Slăbit, octogenarului îi era teamă că nu va reuși să se descurce singur, acasă, în starea în care era, mai ales că, după externare, urmau 14 zile de izolare la domiciliu.

 După alte două zile în spital (16 în total), Constantin Pentiuc s-a întors acasă. “M-am mai înzdrăvenit puțin, dar tot eram slăbit. Gândiți-vă că de la poartă până la ușa de intrare în casă eram gata gata să cad jos”.

În toată perioada de izolare, frații de biserică, cum le spune el, au avut grijă să nu-i lipsească nimc și îi lăsau zilnic pachete cu cele necesare la poartă.

„A fost ceva prin care să nu treacă nimenea”

Crede că faptul că a fost tot timpul optimist, că de ani și ani de zile are grijă la alimentație și, nu în cele din urmă, credința, au fost armele sale împotriva virusului care a îngenuncheat o lume întreagă.

“Am primit un mesaj de ziua numelui (n.r.- de sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena). Prima felicitare de dimineață, un mesaj în care sunt felicitat pentru comportamentul meu în spital. Foarte interesant. Vă spun sincer că m-a impresionat. Nu știu cine l-a trimis. Cine a fost, îi mulțumesc!”, completează fostul inginer.

Am mai stat de vorbă câteva minute. L-am întrebat la un moment dat ce i-ar spune unuia dintre cei care nu cred în existența acestui virus. Răspunsul a venit prompt:

“Am întâlnit și eu unul aici în chioșc, zilele trecute... Astea-s povești, spunea. De unde știi?, îl întreb. Eu vin din spital, am trecut pe acolo... dacă vrei îți povestesc... Ce senzație, când nu ai gust, nu ai miros, mintea nu îți mai funcționează. A fost ceva prin care să nu treacă nimenea. A fost cumplit. Dacă într-un singur salon în 14 zile au murit 4 oameni, ce-o mai fi fost în celelalte?!”.