Lucina, patria cailor liberi

Munții Bucovinei ascund o comoară de importanță națională, una care are deja peste un secol și jumătate de existență. Pentru a ajunge la ea nu îți trebuie decât dorința de a explora zona. Drumul care leagă Pojorâta de Izvoarele Sucevei trece prin Moldova Sulița, iar aici se găsește un indicator care îți spune că până la Herghelia Lucina sunt de parcurs 7 km. E un traseu pe un drum pietruit, iar imediat ce pădurea se termină în mijloc apar platouri cu pajiști sau fânețe, iar ici și colo câte un copac rătăcit, menit să ne aducă aminte că suntem la munte.

Aici este patria cailor liberi, locul unde aproape 400 de cabaline trăiesc o poveste unică, iar alături de aceste animale grațioase și frumoase muncesc, și o fac în condiții nu dintre cele mai simple, 50 de oameni angajați ai Regiei Naționale a Pădurilor.

Mihaela Sarafeșcu, șefa Hergheliei Lucina, are propria-i poveste despre modul cum a ajuns să se îndrăgostească de zonă și în zonă. Dar despre asta, un pic mai încolo.

Înființată în 1856, în timpul ocupației austriece, Herghelia de la Lucina are cea mai întinsă suprafață din România și este situată la cea mai mare altitudine. Pleacă de la 1.240 de metri pentru a atinge altitudinea maximă de 1.588 de metri în vârful Chiciura. De aceea și iernile de aici sunt aspre și durează foarte mult.

Locul unde ”iarna strânge cojocul”

Nea Ilie, unul dintre oamenii care îngrijesc caii de aici de mulți ani, are o vorbă fără putință de tăgadă: ”iarna cam strânge cojocul”. Și când te gândești că temperaturile coboară până la minus 25 de grade, iar vântul sporește senzația de frig, îți poți imagina cam cum arată iarna la Lucina.

Dar, să revenim. Acum e vara la munte. Mă rog, e mult spus vara, pentru că temperaturile au crescut simțitor doar de câteva zile, iar iarba mijește încă timid. E suficient însă pentru iepe și mânji pentru a zburda pe cele 820 de hectare de pășune. Cuplurile se văd de la distanță. S-au sudat încă de când mânzul nu era fătat, iar acum mama și puiul se plimbă în căutarea ierbii și a apei. E o plăcere să-i auzi cum se cheamă între ei și cum trăiesc libertatea în vârf de munte. Dintre cei mici se vor alege exemplarele cele mai puternice și care vor asigura viitorul celor două rase de cabaline care trăiesc la Lucina: huțulul și calul de Bucovina.

Huțulul și calul de Bucovina, cele două rase care cresc la Lucina

Predominant este huțulul, rasa considerată mai valoroasă și care se mai regăsește și în alte țări din zonă, cum ar fi Ucraina sau Polonia.

”Ambele rase sunt extrem de puternice, cu un plus pentru huțul. Acesta este rezistent la boli, are o mare capacitate de efort, iar la condițiile de mediu și hrană are o adaptabilitate perfectă. E drept, minusul său în comparație cu calul de Bucovina este forța, dar compensează prin faptul că este adaptat foarte bine la mersul pe cărările de munte”, a detaliat Mihaela Sarafeșcu.

Dacă iepele și mânjii au privilegiul de a vedea pășunile, pentru armăsarii de reproducție viața se scurge mai mult în grajd. Puținele momente de libertate, din țarcul special amenajat în apropierea grajdului, sunt folosite la maxim.

Rolul lor este altul: trebuie să asigure materialul genetic pentru generațiile următoare, iar aceste exemplare să facă parte și mai departe din patrimoniul nostru național.

Periplul prin acest grajd a fost unul deosebit. Fiecare armăsar părea să ne transmită că vrea să fie și el vizitat, dorea să aibă parte de atenție. Iar fiecare își etala ce avea mai frumos, coama, privirea sau o altă parte a corpului. Până la urmă, ei sunt cuceritorii.

Așa am aflat că există linii genetice, iar fiecare dintre ele excelează la câte ceva. Denumirile armăsarilor și descendenților acestora au fost alese în general după numele vârfurilor muntoase din zonă, cum ar fi spre exemplu Oușor. Sunt exemplare cu aspecte împrumutate de la măgari sau care au pe bot o piele precum catifeaua. Am mai aflat și despre faptul că dinții cailor sunt principalul factor în determinarea anilor care au trecut peste el.

Cabalinele, ca propriii copii

Sunt nuanțe pe care doar un specialist ți le poate spune. Iar Mihaela Sarafeșcu vorbește despre aceste cabaline ca despre propriii copii. Și simbioza dintre ea și aceste animale superbe a fost posibilă doar printr-o întâmplare.

Deși este originară din Fundu Moldovei, la doi pași de Lucina, nu știa mai nimic despre această herghelie. A aflat la București, la facultate, de la un profesor care avea să-i schimbe efectiv cursul vieții.

”Eram în anul patru de facultate și trebuia să aleg locul unde voi face practica. Am spus că voi merge la Păstrăvăria de la Valea Putnei, iar unul dintre profesori m-a întrebat de unde sunt. Când a aflat, m-a întrebat de ce nu merg la Herghelia Lucina și i-am spus că știu că e închisă. Mi-a spus că ar trebui să-mi fie rușine și uite așa am ajuns să vin aici. Mi-am început munca de inginer zootehnist în 2007, iar ulterior m-am îndrăgostit în zonă și de zonă și nu aș mai pleca de aici pentru nimic în lume”, a mărturisit Mihaela Sarafeșcu.

”Cine nu cade de pe cal nu știe cu adevărat ce înseamnă a călări”

Din 2009 a devenit șefa Hergheliei Lucina și împreună cu cei 50 de colegi are menirea de a duce mai departe o poveste românească de mare valoare. Iar pentru a simți cu adevărat ce înseamnă activitatea la herghelie a învățat și să călărească. A luat contact cu solul de câteva ori, dar accidentele nu au descurajat-o.

”Cine nu cade de pe cal nu știe cu adevărat ce înseamnă a călări. Eu am căzut de trei ori, iar într-una din aceste ocazii am avut nevoie de recuperare și tratament pentru a-mi reveni aproape un an de zile. Dar, și mâine aș face același lucru. Între cal și om e o competiție în ceea ce privește cine pe cine domină. Dacă te simte slab, calul va prelua controlul și atunci ai o problemă. În schimb, dacă ești ferm te va asculta și va răspunde tuturor comenzilor”, a arătat Mihaela Sarafeșcu.

Cele aproape două ore petrecute la Lucina au fost o adevărată revelație, una despre natură, animale de rasă și oameni pentru care pasiunea înseamnă totul. Nu-mi rămâne decât să vă recomand cu căldură să aflați despre această comoară din munții Bucovinei.

Herghelia Lucina în date tehnice