Printează articolul
Trimite e-mail
Cercetarea puţinelor date la care avem acces, despre fostul Spital de Neuropsihiatrie Infantilă Siret, aşa-numitul „Orfelinat al groazei”, arată că pe copii care au fost internaţi acolo au fost efectuate experimente clinice. Date despre administrarea la copii din spital a Aslavitalui infantil, un produs pe bază de clorhidrat de procaină, au fost prezentate la simpozionul „Psihiatria azi - actualităţi şi perspective în asistenţa bolilor psihice”, la Iaşi, în 11-12 octombrie 1985, într-o comunicare cu titlul „Unele consideraţii privind efectele produsului Aslavital infantil în tratamentul asociat recuperator al copiilor cu deficienţe neuropsihomotorii”. Autori sunt medicii Georgie Popescu, fost director al spitalului timp de 25 de ani, Dan Rusu, Ofelia Popoveniuc, Ioan Lumei şi psihologul Violeta Grigoraş.
Aslavitalul pentru copii a fost produs în 1978 şi omologat în 1984. La un moment dat, se pare că în jurul anilor 2000, a fost retras de pe piaţă, fără nici o explicaţie. Aslavitalul, ca şi Gerovitalul, este un medicament controversat în lumea ştiinţifică internaţională şi sporadic în România chiar din anii 1961-1980, dar pentru cea care le-a inventat, Ana Aslan, şi pentru regimul comunist acest lucru nu a avut nici o importanţă.
Din discuţiile cu medicii Ofelia Popoveniuc şi Dan Rusu se pare că la Siret Aslavitalul a fost folosit în jurul anului 1980: „eu am lucrat acolo din 1974 până în 1976” - dr. Popoveniuc; „am terminat facultatea în 1980, am lucrat la Siret primul an de stagiatură, după terminarea facultăţii, vreo 5-6 ani” – dr. Rusu.
Potrivit comunicării prezentate de dr. Popescu la simpozionul de la Iaşi, a fost supus la tratament cu Aslavital infantil „un lot de 100 de copii handicapaţi neuropsihomotor cu un IQ cuprins între 30-60, cu vârsta între 9 luni şi 10 ani şi un lot martor tot de 100 copii cu acelaşi grad de intelect şi aceeaşi vârstă căruia nu i s-a acordat tratament cu Aslavital, urmând numai terapia obişnuită clasică”.
Ce mai ştim, din aceeaşi sursă, este că „majoritatea copiilor incluşi în observaţie şi tratament proveneau din climate şi medii familiale dezorganizate, familii alcoolice şi pe fond de patologie neuropsihică. Cu antecedente personale - menţionăm cauze agresionale diverse (traumatisme obstetricale, toxice, infecţioase, prematuritate etc.), survenite pre, intra şi post natal, ce au determinat retardul psihomotor al copilului”. Prin urmare, nici nu intra în discuţie obţinerea unui acord al familiei pentru experiment.
Medicul a notat că iniţial toţi cei 100 de copii ai lotului în tratament au fost testaţi pentru toleranţă la Aslavital infantil „şi nici unul nu a dat semne de sensibilitate la acest produs”. „În prealabil, atât lotul martor, cât şi lotul în tratament au fost investigate complex, clinic, psiho-pedagogic, EEG, laborator şi Rx. cu mijloace accesibile la nivelul nostru. Toate aceste investigaţii au fost repetat susţinute pe întreg parcursul cercetării, notându-se dinamic evoluţiile subiecţilor”, se arată în comunicare.
Clorhidratul de procaină este contraindicat copiilor mai mici de 3 ani
Prospectul clorhidratului de procaină precizează în mod expres că acest produs nu se administrează la copii cu vârsta mai mică de 3 ani, dar cu toate acestea 10 copii din lotul de tratament aveau vârsta între 9 şi 12 luni, iar 20 de copii aveau între 1-3 ani. Un alt aspect de remarcat este că acestor copii bolnavi neuropsihic, pe durata celor 2 ani de administrare a Aslavitalului, le-a fost suspendată medicaţia curentă, după cum se precizează chiar în comunicarea prezentată la simpozion, deoarece medicamentele lor ar fi putut intra în contradicţie cu produsul administrat: „Ştiut fiind faptul că unul dintre metaboliţii procainei din compoziţia produsului este acid paraaminobenzoic, s-au evitat riguros antagoniştii competitivi cu acidul paraaminosalicilic. Lotul martor a beneficiat însă de terapia curentă, clasică de întreţinere, inclusiv maturizante cerebrale (encephabol, enerbol-lecitină, vitamina B6, glutarom etc.). Menţionăm că la lotul de tratament nu s-au administrat alte medicaţii cu efect neurotrop, cu excepţia tratamentului de fond antiepileptic - acolo unde a fost cazul”.
Paragraful referitor la condiţiile de spitalizare pare acum, când ştim cum stăteau lucrurile acolo, de o ironie dureroasă: „în pregătirea psihicului acestor copii un rol important l-au avut şi condiţiile de spitalizare, microclimatul, ambianţa salonului, a localului de terapie ocupaţională, a şcolii (curăţenie, luminozitate, lenjerie de corp şi pat, îmbrăcăminte, odihnă, comportamentul personalului). E vorba în primul rând de căldura cu care a fost înconjurat de personalul care l-a îngrijit şi educat, de contactul permanent al copilului cu cineva din unitate”.
Rezultatele au indicat însă şi un procent declarat de 8,28% din cadrul celor două grupe supuse studiului, de copii care au avut şi deficienţe grave neuromotorii.
Altfel, autorii au notat că după doi ani de tratament, „lotul de copii care a fost supus tratamentului cu Aslavital infantil asociat cu un program de instrucţie-educaţie, terapie ocupaţională şi kinetoterapie faţă de lotul martor a făcut progrese mult mai mari prin îmbogăţirea vocabularului, printr-o exprimare gramaticală mai corectă, o uşoară maturizare afectivă, micşorarea episoadelor de depresie anxioasă, de furie, o mai mare stabilitate a deprinderilor elementare şi un progres substanţial în planul învăţării, a adaptabilităţii în munca de ateliere şi al socializării”.
Întâmplător sau nu, în anul 1981 s-a înregistrat cel mai mare număr de decese în spitalul de la Siret, 81 de copii decedaţi, conform cercetărilor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, finalizate printr-un denunţ penal pentru tratamente neomenoase aplicate în perioada regimului comunist copiilor internaţi în Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă Siret. Deoarece toate documentele din arhiva fostului spital au fost ridicate de poliţie în vederea anchetei penale, nu am avut acces la registre şi fişe medicale din care să urmărim ce s-a întâmplat cu fiecare copil din lotul supus tratamentului.
Prof. dr. Ostin Mungiu: „Dacă aceşti copii au fost folosiţi ca nişte cobai prin comenzi de undeva de sus, atunci responsabilitatea trece şi asupra celor care au ordonat aşa ceva”
Pentru un punct de vedere avizat în legătură cu acest experiment clinic pe copii bolnavi de la Siret l-am contactat pe profesorul emerit dr. Ostin Mungiu, medic primar, farmacolog, membru activ al numeroase societăţi ştiinţifice din ţară şi din străinătate, printre care New York Academy of Sciences şi American Chemical Society din SUA, al Asociaţiei Europene de Farmacologie clinică şi al Federaţiei Europene a Societăţilor de Neuroştiinţe.
După ce a citit comunicarea prezentată la simpozion, profesorul Mungiu a afirmat că este „un studiu inutil, dacă nu cumva a fost şi dăunător, o lucrare făcută conjunctural sau ca să se pună bine cu şefii de la Bucureşti sau cu şefii de la Iaşi”. El s-a întrebat dacă Ana Aslan a ştiut despre experiment, apreciind că, dacă a ştiut sau chiar a dat ordin să fie făcut, „atunci vina urcă la nivelul la care s-au luat aceste hotărâri”.
De asemenea, renumitul profesor a întrebat dacă medicii de la fostul spital din Siret au avut aprobare de experiment pe copii, aprobare care trebuie luată de la aparţinători, fie că sunt părinţi, fie că sunt unităţile care se ocupă de supravegherea acestor copii. „Aceste lucruri trebuie să fie la dosarul cercetării, să se vadă că cineva a fost de acord cu aceste experimente. Au lucrat în dispreţul considerentelor etice în organizarea unui studiu. Studiul nu are nici o bază ştiinţifică şi nici etică. O chestie de conjunctură, ca să se laude ei pe undeva sau să răspundă unei comenzi de sus. Dacă aceşti copii au fost folosiţi ca nişte cobai prin comenzi de undeva de sus, atunci responsabilitatea trece şi asupra celor care au ordonat aşa ceva. În speţă, dacă doamna Aslan ştia şi a pus să se facă aşa ceva”, a declarat profesorul.
Acesta a explicat că astăzi un studiu clinic pentru un medicament nou durează 16 ani, de la moleculă până ajunge în farmacii, din care 6 ani trec până ajunge la om. La copii este şi mai complicat şi se lucrează „de 10 ori mai atent decât o faci la adult” şi din acest motiv multe companii farmaceutice se feresc de studiile pentru medicamente de uz pediatric. La Siret, apreciază profesorul Ostin Mungiu, experimentarea Aslavitalului pe copii s-a făcut cu „totală nepăsare, totală inconştienţă, cu hai să dăm, să vedem ce se întâmplă”.
De altfel, a remarcat omul de ştiinţă, chiar autorii experimentului clinic recunosc că în privinţa efectului Aslavitalului „trebuie făcută o investigaţie riguroasă”. „Adică investighezi doi ani nişte copii, ca să vezi ce iese? Asta-i ştiinţă?”, întreabă retoric profesorul, care a mai spus că „aceste studii ar fi putut fi efectuate pe animale, nu pe copii”.
Trei dintre autorii experimentului clinic îşi amintesc vag sau deloc despre asta
Fostul director al Spitalului de Neuropsihiatrie Siret, dr. Georgie Popescu, este astăzi în vârstă de 95 de ani, de curând a suferit o intervenţie chirurgicală şi nu l-am contactat pentru un punct de vedere asupra acestui subiect. Alţi trei autori ai articolului referitor la experimentul clinic cu Aslavital, medicii Ofelia Popoveniuc, Dan Rusu şi Ioan Lumei, ne-au declarat, ieri, că nu-şi amintesc despre asta. Referitor la experimentul clinic, dr. Popoveniuc ne-a declarat că a fost efectuat cu siguranţă la solicitarea forurilor superioare. „Era spital republican, sub oblăduirea Ministerului Sănătăţii, la vremea aceea. S-au făcut diverse studii, inclusiv un studiu genetic, dar nu-mi amintesc absolut nimic. Eu am lucrat puţin acolo, din 1974 până în 75-76. Nu ştiu dacă am avut o contribuţie prea mare la acel studiu”, a spus medicul.
„Ţin minte vag că a fost un studiu, probabil am fost şi eu angrenat, dar nu cred că eram atât de important, ca medic stagiar. Grupele de vârstă mici nu intrau sub incidenţa mea, poate la copiii mai mari am făcut ceva măsurători. Din câte ştiu, experimentul nu avea cum să fie cerut direct de Ana Aslan, dar nu cred că a fost nici la iniţiativa spitalului. Am lucrat acolo după terminarea facultăţii, vreo 5-6 ani”, a afirmat dr. Rusu. „Nu-mi amintesc nimic, îmi pare rău”, ne-a spus dr. Lumei.
Întrebaţi care este cea mai puternică amintire din acei ani, de la Siret, dr. Popoveniuc a răspuns: „era groaznic”, iar doctor Rusu - „am fost în purgatoriu”.
Reamintim că Parchetul General a început ancheta în cazul denunţului făcut anul trecut de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) pentru tratamente neomenoase aplicate în perioada regimului comunist copiilor internaţi în Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă Siret. Pentru început denunţul vizează perioada 1980-1989, când au murit 340 de copii, dar potrivit estimărilor cercetătorilor de la IICCMER, din 1956 până în 2001 la Siret au murit circa 3.000 de copii, din cei 8.586 care au fost internaţi aici. Experţii institutului arată că mulţi au murit din cauza unor boli sau afecţiuni uşor de prevenit sau de diagnosticat din timp şi care puteau fi tratate. Pe de altă parte, spun ei, alte cauze ale morţii copiilor sunt tratamentele neomenoase la care au fost supuşi.
