O viaţă de om închinată muzicii populare – Sofia Vicoveanca

Pe 1 octombrie 2018, Sofia Vicoveanca a împlinit 59 de ani de când, aşa cum îi place să spună, slujeşte cântecul popular. În toată această perioadă, Sofia Vicoveanca a imprimat peste 50 de discuri personale sau în colaborare, casete audio, CD-uri şi DVD-uri. A publicat trei volume de versuri - ”Dureri ascunse” (1996), ”Cu inima-n palme” (2004) şi ”Taine în adânc păstrate” (2009), a jucat în opt filme de lung metraj şi cinci de scurt metraj.

Ca o recunoaştere a activităţii sale în slujba muzicii populare româneşti, Sofiei Vicoveanca i-au fost decernate mai multe distincţii, cum ar fi: "Meritul Cultural" clasa a IV-a (1973); Medalia "Tudor Vladimirescu" cl. I (1975); Medalia "Meritul Cultural" cl. I (1976); Crucea Naţională "Serviciul Credincios" clasa a III-a (2002); Ordinul Naţional "Meritul Cultural" în grad de Mare Ofiţer (2004) etc. Sofia Vicoveanca a făcut cunoscută zona Bucovinei prin cântecele sale încărcate de emoţii şi stări ale ţăranului bucovinean.

La 7 ani, cosea pentru bani

Sofia Vicoveanca s-a născut pe 23 septembrie 1941, în comuna Toporăuţi (Toporuica de astăzi), localitate aflată în apropiere de oraşul Cernăuţi (Ucraina). A fost unul dintre cei patru copii ai familiei de negustori Gheorghe şi Veronica Fusa. O familie înstărită, care avea o prăvălie şi o gospodărie cu toate cele necesare, inclusiv vite şi cai. Viaţa familiei sale s-a schimbat, însă, radical, în 1944, moment pe care l-a rememorat pentru noi, acum ceva timp, mătuşa artistei, Elisaveta Fusa: „În 1944, era într-o noapte, pe 23 martie, pe la ora 3 a venit cineva şi ne-a zis <care vrea să plece în Camina, după Cernăuţi, să plece acum, că acolo vă aşteaptă convoiul care vă duce în ţară, în România, că vin ruşii>. Sofia avea pe atunci 3 ani, era micuţă. Ne-am urcat în căruţă, aveam un cal tare frumos. L-am întrebat pe tata socru ce luăm. <Toporul, ceaunul, ceva de mâncat, un sac de făină şi am plecat>. Era trei noaptea şi nu am putut lua prea multe. Am lăsat acolo vaca şi toate celelalte animale. Pe Sofia am dus-o în braţe atunci, când avea 3 ani şi fugeam de ruşi. Până la Vicovu de Sus am făcut o săptămână. Am venit tot plângând. Apoi, ne-am stabilit în Vicovu de Jos, împreună cu Sofia”. 

Când Sofia Vicoveanca s-a stabilit în România, tatăl ei era prizonier la ruşi, iar la noua casă, el s-a întors afectat de anii petrecuţi în lagărele sovietice. De altfel, Sofia Vicoveanca îşi aminteşte: „Nu puteam să cânt prea mult acasă, pentru că tata a venit cu încărcătură din prizonierat... Era cu nervii la pământ, voia linişte, era apăsat şi de griji, pentru că ceea ce am pierdut noi în Bucovina nu s-a mai recuperat. Nu s-a recuperat nici acum, după atâţia ani, şi nici nu am ajuns atunci la nivelul pe care îl aveam înainte. Tata nu a fumat, nu a băut, era un muncitor... Sunt mândră că am avut aşa un tată. Ştiţi cum era? Nu-i păsa. Putea să curgă, dincolo de gardul lui, lapte şi miere. Nu-i păsa. Dar dacă îi atingeai cât e negrul sub unghie din munca lui, devenea fiară. Ceea ce este forte normal. Trăia prin munca lui, îşi respecta munca şi pe cel care muncea”.

Din respect pentru tatăl ei, Sofia Vicoveanca nu cânta acasă şi, după cum ne-a povestit, „pot spune că nu m-am descoperit acasă, pentru că nu puteam cânta acasă. Copilă fiind, eram necăjită, foarte necăjită. Mama m-a învăţat să cos, de mică. Chiar la 7 ani coseam pe bani. Am învăţat meşteşugul torsului, al ţesutului, făceam covoare... Când era timpul praşilei, vara, mergeam la prăşit, pe bani. Şi atunci, în acele momente, în care lucram, cântam. Şi dădeam drumul glasului. Cred că aşa s-a întâmplat. Dar alţii m-au atenţionat că eu cânt. Iar mătuşa Saveta a fost cea care a hotărât. Ea mi-a spus: <Tu trebuie să pleci. Tu trebuie să te duci de acasă>. Eram copilă, cu ea am fost încoace şi încolo şi m-a testat pe la diverşi profesori să vadă dacă am auz muzical, dacă am ritm... Mă rog, am plecat de acasă”.

De la Topitoria de in, pe scena Ansamblului „Ciprian Porumbescu”

Începuturile carierei muzicale nu au fost tocmai uşoare. Nu a primit nimic de-a gata, a trebuit să muncească pentru fiecare pas al carierei: „La Ansamblu, la audiţie, acum 59 de ani, am fost dusă de o altă mătuşă, Severica, de aici, din Suceava, care m-a preluat şi m-a ocrotit. Ei au aflat că am cântece noi. M-au înregistrat, dar nu au mai apărut acele piese. Le-am şi uitat, nici eu nu am mai scos pe piaţă acele cântece. Mi-au spus că nu au locuri, că mai ţinem legătura, că nu ştiu ce. Odată plecată din sat, nu mă mai puteam întoarce, pentru că însemna ruşine pentru familie. A pleca din sat nu însemna neapărat să faci prostii, dar dacă ai plecat, dusă eşti. Părinţii mei erau necăjiţi, apăruseră fraţii mici, iar eu am fost nevoită să mă angajez undeva. Mi s-au oferit diverse posturi, în comerţ. Mi-a fost frică să lucrez cu bani, deşi oamenii erau atunci mai blajini, mai buni. Dar tot mi-era frică. Şi atunci am ajuns la Topitoria de in. Mie îmi place să muncesc, mi-a plăcut munca. Ştiu că munca aduce bogăţie, aduce împlinire şi cu cât îmbătrânesc cu atât îmi dau seama că munca este foarte bună şi utilă, şi foarte multă fericire poate aduce omului. La Topitoria de in am stat câteva luni numai, pentru că în toamna lui ’59, am dat concurs la Ansamblu (n.r.  Ansamblul „Ciprian Porumbescu”) şi am intrat la cor. Eram, deci, coristă”.

Următorul pas, spre poziţia de solistă, a venit firesc, după cum îşi aminteşte Sofia Vicoveanca: „După un an de zile de activitate, s-a făcut acel bilanţ, o trecere în revistă, la sfârşit de stagiune, fiecare ce a făcut, dacă este conform nivelului cerut. Fiecare dintre noi ne-am pregătit câte o piesă, pentru că era o criză foarte mare de solişti vocali. Şi eu tremuram, tot timpul aveam emoţii, îmi <plângeau> palmele… Am pregătit un cântec popular, iar colegii mei din cor pregătiseră arii din opere, lieduri, cântece mai pretenţioase. Eu am venit cu un cântec popular şi îmi aduc aminte că şef de comisie era maestrul Dinu Stelian. Şi îmi aduc aminte că eram pe la strofa a doua sau a treia, avea patru strofe cântecul, când maestrul a sărit în sus şi a spus <Iată solista, uite solista! Ce mai căutaţi, ce vă mai trebuie?>. Eu nu ştiam ce se întâmplă. Mi-a cerut să mai cânt o dată piesa. Nu ştiam unde am greşit, nu înţelegeam. Mi-era străin ceea ce spunea el, pentru că intrasem în cor şi mă liniştisem, nu voiam să mai fiu solistă. Mă foloseau atunci, cântam în cor, fără salariu uneori. Nu s-a mai pus problema să fiu solistă”.

Din acea perioadă datează şi numele ei de scenă, Vicoveanca, nume luat din dragoste pentru satul copilăriei.

„Eu cred că acolo a început cântecul meu, în Basarabia”

Sofia Vicoveanca s-a făcut remarcată, chiar de la început, prin faptul că ieşea din tiparul cântăreţilor de muzică populară din acea vreme. Era altfel. Şi îşi aminteşte cu nostalgie începuturile: „Am pornit, chiar de la început, cu cântece pe care nu le-am luat de la nimeni. Ştiam eu de pe la ţară. Nu erau, pe atunci, interpreţi din zona aceasta, aşa că am venit cu o noutate. Tot timpul m-am ferit să copiez, nu ştiu de ce, aşa am fost croită, probabil. Şi aici a fost ineditul. Mi-am croit cărarea mea. Bună, rea, asta sunt. Şi am adus numai noutăţi. Poate fi acesta şi un sfat pentru tinerii care pornesc în viaţă. Sigur că succesul poate fi imediat, când porneşti pe drumul bătut deja de cineva, de un solist. Dar, niciodată nu vei cânta mai bine decât acela. Pe când eu, dacă îmi aduc propriile cântece, îmi creez un stil. Iar asta este cu totul altceva”. De fapt, sloganul Sofiei Vicoveanca este, după cum ne-a mărturisit, „Nimeni ca mine, dar nici eu ca alţii”.

În 1971, viaţa şi cariera Sofiei Vicoveanca aveau să se schimbe, din nou, radical, de data asta în urma unui eveniment extrem de fericit în viaţa artistei, şi anume naşterea fiului ei, Vlad. „Nu am să uit niciodată bucuria pe care am simţit-o când am ştiut că voi fi mamă”, ne-a mărturisit artista, care ne-a explicat cum i-a influenţat cariera naşterea fiului ei: „La venirea pruncului meu pe lume, mi-a coborât glasul cu o terţă. Aceasta înseamnă foarte mult în muzică. Mi-a coborât glasul şi iată-mă cu acest glas foarte grav. Nu mai am unde coborî”.

La 17 ani de la acest fericit eveniment, Sofia Vicoveanca era, de mult, o artistă consacrată. Şi totuşi, în mod surprinzător, ea ne-a spus: „Eu cred că acolo a început cântecul meu, în Basarabia. În 1988, în septembrie, când începea să dea rugina în frunze şi să pălească pe poale codrii, acolo, în amarul lor, eu i-am înţeles, pentru că drama lor a fost şi drama mea, a familiei mele, pentru că am fost nevoiţi să plecăm, să părăsim locurile acelea. Pe undeva, e parcă drama Vitoriei Lipan, aşa semăna amarul. Era în perioada în care era Gorbaciov, şi lăsase fereastră deschisă spre lume. Primirea a fost atunci deosebită, nu credeam. Au fost cinci zile, cu două concerte pe zi, într-o sală imensă, a Palatului, cu 4.000-5.000 de locuri. Mereu a fost plină, dar mulţi au fost de două sau chiar trei ori. Bine, eu am avut şi grijă, am adus şi <Balada lui Ştefan>, am mers şi cu urătură, cu <Pluguşorul>, cu o doină, <Blestem>. Am avut şi un costum deosebit, foarte vechi, chiar o cămaşă care mi se destrăma, era foarte veche. Aş spune că acolo a fost apogeul meu”.

„Doamne, dă-mi atât cât trebuie, nu-mi da mai mult, ca nu cumva să te uit”

Sofia Vicoveanca a încercat, în toată cariera ei, să păstreze autenticitatea portului, a cântecului şi a tradiţiilor bucovinene. Dar nu e un lucru simplu, iar artista ne-a explicat de ce: „Ştiţi cum, toată lumea se împiedică în acest cuvânt, <autentic>. Autentic nu însemnă să porţi neapărat opinci şi cămaşă cusută în casă şi catrinţă. Ci porneşte din interior, din adânc. Tu trebuie să convingi că este adevărat. În primul rând trebuie să crezi tu. După mers se vede omul, după cum priveşte. Nu-i totul să te îmbraci şi să-ţi pui cenuşă în cap să eşti autentic. Nu. Interiorul contează. Iar lipsa lui trădează”.

Iar noul pe care l-a adus mereu în muzica populară poate fi explicat şi prin aceea că Sofia Vicoveanca a ştiut mereu să caute, să privească, să asculte: „Este mare lucru să ştii să priveşti şi să auzi. Este una dintre marile calităţi pe care ţi le poate da Dumnezeu. Să vezi cum apare primul mugur, prima floare cum înfloreşte, primul tril al unei păsări, primăvara. Şi chiar strigătul celui care nu are, când îi este foame şi poţi să-l ajuţi. Şi acesta este mare lucru. Pentru că este o vorbă: <Doamne, dă-mi atât cât trebuie, nu-mi da mai mult, ca nu cumva să te uit>. Mi-a fost mereu frică de monotonie, de ridicol, m-am ferit mereu să nu devină o monotonie în sensul de ritm de strigătură pe acelaşi calapod. Mi-a plăcut mereu varietatea şi, fie iertat bărbat-meu, spunea, vorbind despre cântecele de joc, <să te văd eu cum ai să mai joci, că ai tot jucat în toate felurile>. E mare lucru să ai grijă şi cum îţi alcătuieşti repertoriul, să cânţi ceea ce ţi se potriveşte, nu orice. Atâtea lucruri, din nimicuri se formează...”

Şi a mai ştiut Sofia Vicoveanca să-şi respecte mereu publicul: „Eu am un carnet, de o viaţă de cântec, în care îmi notez unde am fost, cum am fost îmbrăcată, ce am cântat. Şi am căutat, nu mai repede de un an, să revin în acel loc. Şi am aruncat măcar încă o băsmăluţă, pentru că, să ştiţi, oamenii ţin minte, mai ales la ţară. Şi măcar o piesă, două, în plus faţă de ce am cântat, dacă nu schimbam complet. Noi, în lumea cântecului, ne naştem cu o nelinişte şi cred că o să murim tot aşa, căutând şi tot neliniştiţi. Pentru că a avea păreri bune despre tine este o mare durere. Decât să am păreri bune despre mine, mai bine lasă-mă Doamne aşa, în încâlceala mea de nu-mi găsesc locul şi nemulţumire de mine. Eu, vizavi de mine, sunt foarte exigentă”.

Am întrebat-o pe Sofia Vicoveanca ce sfaturi ar da tinerilor, iar răspunsul ei a fost, din nou, unul surprinzător: „Tineretul nu cred că vrea să fie sfătuit. Asta am simţit eu şi, ca atare, nu dau sfaturi, pentru că eu mai am încă nevoie de sfaturi. Eu sunt în căutare de lucruri noi şi deosebite. Prin urmare, am refuzat şi refuz să fac parte din comisii. Cel care intră într-o competiţie speră să-şi întindă aripile, să zboare. Îmi permit eu să-i tai aripile, când darul este dat de la Dumnezeu? Cum pot eu să judec un dar dat de Dumnezeu? Nu pot. Fiecare se agaţă de o fărâmă...”