Apariţia cartierelor Arini şi George Enescu pe harta municipiului Suceava

Municipiul Suceava a cunoscut începând cu anii ‘60o puternică industrializare, fapt care a dus la dezvoltarea acestuia într-un ritm susţinut.

În 1963-1964 s-a ridicat Combinatul de Celuloză şi Hârtie (CCH), Ambro de mai târziu, iar doi ani mai târziu s-a început construirea altor fabrici: viitoarea Întreprindere pentru Utilaje şi Piese de Schimb (IUPS), Întreprinderea de Reparaţii Auto (IRA). Totodată, s-au extins Combinatul de Prelucrarea Lemnului (CPL) şi Întreprinderea de Maşini Unelte şi Scule (IMUS). Noua industrie dezvoltată pe Platforma Industrială Lunca Sucevei trebuia deservită de muncitori, iar pentru ei trebuiau realizate în permanenţă locuinţe noi. O statistică a acelor vremuri arată că în anii ‘70-’80, în municipiul Suceava se realizau circa 1.300-1.400 de apartamente anual şi chiar mai multe în anumite momente.

Noul cartier Arini şi problemele create de pânza freatică

În a doua jumătate a anilor ‘60 începe la Suceava proiectarea pentru ansamblurile Arini cu 2.500 de apartamente, Tudor Vladimirescu cu 470 de apartamente şi Zamca I cu 1.160 de apartamente. Cartierul Arini (denumit în prezent Areni) cuprindea blocurile de pe partea dreaptă a bulevardului 1 Mai şi o parte dintre cele de pe bulevardul Ştefan cel Mare, aflat în prelungire, pe sensul de mers spre centrul oraşului. Centrul cartierului era plasat undeva în zona blocului Lamă şi a pieţei cu fântână arteziană din faţa Policlinicii, cuprinzând în continuare blocurile aflate astăzi pe partea dreaptă a străzii Universităţii, precum şi complexul de blocuri construite de-a lungul străzii Mărăşeşti.

La ridicarea acestui nou cartier proiectanţii şi constructorii au întâmpinat o nouă problemă, cea legată de cursul pârâului Arini şi de zona mlăştinoasă din jurul albiei sale. Despre existenţa acestui pârâu relatează şi domnitorul Ştefan Tomşa, cu două domnii la începutul secolului al XVII-lea. Acesta relatează că aproape de intrarea în Suceava trecea cu caleaşca peste gârla dintre arini. În zona iarmarocului de vite din preajma stadionului de astăzi, terenul a fost dintotdeauna mlăştinos, oamenii povestind că la începutul anilor ‘60 autobuzul cu care veneau spre Suceava se împotmolea aici în lutul moale şi plin de apă. Toată apa care venea din pânza freatică şi cea pluvială dinspre zona Şcheia, cea a castelului de apă de pe Zamca şi din zona înaltă de pe Mărăşeşti se scurgea prin acest pârâu spre baza dealului Tătăraşi, pe traseul actualei străzi a Universităţii. Pânza freatică era la suprafaţă şi a coborât pe măsură ce s-au făcut săpături şi fundaţii.

Blocul Lamă din Arini, mândria noului cartier

Terenul era mlăştinos acolo şi în toată acea zonă era interdicţie de construire, inclusiv pe terenul unde se află primăria de astăzi. Pe strada Universităţii, pe partea dreaptă pe sensul spre bulevardul George Enescu, se vede şi astăzi că vechile blocuri sunt retrase de la stradă, pentru că acolo se afla albia pârâului. Această interdicţie de construcţie era coroborată şi cu raţiuni economice. Din punct de vedere tehnic se putea construi până la urmă, dar trebuia să îngropi bani mulţi în fundaţiile blocurilor.

Una din realizările care nu au ţinut prea mult cont de problemele ridicate de tipul de sol a fost blocul Lamă din Arini. Construit din cărămidă pe structură de pereţi portanţi, el a fost ridicat în apropierea albiei aceluiaşi pârâu, fiind aşezat pe o structură de peste 400 de piloţi bătuţi în pământul moale, pe care constructorul a fost nevoit să-i introducă în sol până la stabilizarea presiunii acestuia. Pe partea laterală a blocului a fost realizat un frumos mozaic parietal, care se numeşte „Mioriţa”, ce poate fi şi astăzi admirat de cei care nu sunt prea grăbiţi. De altfel, cu acest nou cartier, prin Complexul de locuinţe Mărăşeşti, avea să se lanseze construcţia curentă a blocurilor turn cu P+10 etaje, din necesitatea câştigării unui număr mai mare de locuinţe pe suprafaţă. Ele au fost dispuse în două grupuri de câte trei blocuri, T1-3 şi T4-6, prin înălţimea lor începând să schimbe uşor aspectul comun al oraşului, în care noul cartier Arini aducea locuinţe confortabile, cu grijă finisate pentru noua generaţie de oameni ai muncii.

Cartierul ”Areni”, o denumire cu origini necunoscute

În ceea ce priveşte numele acestui cartier, Arini sau Areni, este cert faptul că până la sfârşitul anilor ‘70 denumirea sa a fost de cartierul Arini, nume venind de la arinişul care exista altădată în zona mlăştinoasă a iarmarocului de aici. Stadionul cu acelaşi nume a primit pe la sfârşitul anilor ‘70 o pancartă pe care scria ”Stadionul Arini”. Puţini or mai fi astăzi cei care cunosc considerentele după care, într-o bună zi, acea pancartă a fost înlocuită cu alta, pe care scria, ca şi astăzi, ”Stadionul Areni”, o schimbare care a adus în timp schimbarea denumirii întregului cartier din jur.

Şcolile s-au ridicat odată cu apariţia unei noi generaţii

În timp ce se ridicau noile cartiere ale oraşului, care atrăgeau forţă de muncă tânără în municipiu, apăruse necesitatea ridicării unor şcoli pentru educarea tinerei generaţii născute la oraş. Şcoala Generală Nr. 1 de pe Ana Ipătescu a dat tonul, a urmat cea din zona centrală a oraşului, numerotată cu 2, însă după ea era nevoie de o altă şcoală generală, de astă dată în noul cartier Arini, care totaliza aproape 2.500 de apartamente. 1965-1970 a fost de fapt perioada în care au fost ridicate cele mai multe şcoli în oraş, între care Şcoala Generală Nr. 3, Liceul Economic, după ce acesta funcţionase o vreme în localuri din cartierul Iţcani, Liceul „Petru Rareş” de astăzi, în clădirea căruia s-au desfăşurat la început cursurile Liceului Pedagogic, o nouă şcoală în cartierul Iţcani şi lista va creşte, odată cu zorile apariţiei unui nou cartier spre vestul oraşului. 

Pe un câmp cu grâu şi albăstrele avea să apară cel mai mare cartier al oraşului

După anul 1970 s-au proiectat ansamblurile Zamca II, cu 1.700 de apartamente, şi cartierul George Enescu, devenit la final, cu cele 7.000 de apartamente, cel mai mare cartier nou al oraşului. Arhitectul Eusebie Latiş, fost director al Centrului de Proiectări Suceava, ne-a povestit despre acele vremuri: ”Dacă pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej Academia Română a avut câştig de cauză, Staţiunea de Cercetări Agricole necedând terenul pentru ridicarea unui ansamblu de locuinţe, situaţia nu s-a mai repetat în timpul lui Nicolae Ceauşescu, când întreg terenul cu culturi agricole şi-a schimbat destinaţia.”

Pe vechile câmpuri cu culturi de grâu, care se întindeau din spatele spitalului nou, construit la mijlocul anilor ‘60, spre pădurea dinspre Şcheia, avea să apară un bulevard important al oraşului, prin mijlocul celei mai mari aglomerări de locuinţe ridicate vreodată în municipiu. Acest cartier avea să poarte numele marelui muzician român George Enescu, având ca repere impunătoarele blocuri precum Belvedere, Curcubeu, Albina, Vapor sau Dorna. A fost construit de-a lungul anilor ‘70, iar blocurile turn din faţă nu făceau altceva decât să acopere densitatea uluitoare de blocuri construite în spate. Arhitectul Viorel Blanaru ne-a povestit cum s-au pus problemele de proiectare la acea oră: ”Cei de la Centrul de Proiectări Suceava au încercat iniţial să îmbunătăţească situaţia, punând o parte din blocuri în mod aerisit în proiect şi lăsând astfel anumite goluri, care permiteau ansamblului urbanistic să se dezvolte în două etape. Asta ar fi însemnat ridicarea iniţială a ansamblului George Enescu, urmată de construirea altor blocurilor, printre cele existente. Însă în clipa în care proiectul a ajuns la Bucureşti, pentru avizare la Consiliul pentru Problemele Consiliilor Populare (numit simplu Două Cepe), ordinul a fost ca ambele etape să se realizeze simultan. Aşa a ajuns cartierul George Enescu să aibă o densitate uluitoare, cu blocuri la distanţe mici unul faţă de celălalt şi fără locuri de parcare.”

Modelele asiatice, între preferinţele preşedintelui Ceauşescu la acea oră

Locatarii zonei dinspre Şcheia a cartierului George Enescu şi ai ansamblului Zamca II, din apropierea Mănăstirii Zamca, aveau să simtă din plin disconfortul creat spre sfârşitul anilor ‘70 de densitatea foarte mare a blocurilor construite. Arhitectul Eusebie Latiş, aflat atunci în plină activitate la Centrul de Proiectări Suceava, ne-a povestit cum s-a ajuns aici: „Cine nu a trăit acele vremuri sau nu a fost implicat în activitatea de investiţii se întreabă cum a fost posibil aşa ceva. Spre anii ‘80, Ceauşescu devenise categoric împotriva extinderii localităţilor în detrimentul terenului agricol şi, întors dintr-o vizită în ţări din estul îndepărtat al Asiei, printre alte măsuri aberante a trasat noi directive în construcţia de locuinţe. Între ele reducerea tot mai drastică a costurilor, a consumului de metal, respectiv oţel-beton, şi cel mai grav, creşterea densităţii locuinţelor. S-a ajuns astfel la măsura reducerii spaţiului de la 20-25 de metri între blocuri, la doar 15 sau chiar 13 metri distanţa dintre laturile lungi a două blocuri, astfel încât lăţimea aleilor carosabile să nu fie mai mare de 3,5 metri.”

În noul cartier s-a introdus la începutul anilor ‘70 prefabricarea planşeelor, fâşii cu goluri din beton armat, care se aduceau la început de la o fabrică din Roman. De asemenea, spre 1980, tot de la Roman au sosit şi primele prefabricate pentru blocuri, care începând cu anii următori s-au fabricat în poligonul din Burdujeni. Dezavantajul principal al acestora îl constituia proasta izolare termică, însă sucevenii primeau în acea perioadă căldură suficientă în apartamente, neştiind ce avea să urmeze...

Anii ‘70 au adus construcţii noi şi moderne în întreg oraşul

La începutul anilor ‘70 s-a făcut extinderea Prefecturii, cu corpul dinspre strada Vasile Bumbac. Arhitectul Viorel Blanaru rememorează: ”Acolo erau aşa-zisele remize pentru taurul comunal şi pompieri, acolo fiind în acea perioadă şi sediul pompierilor suceveni. Pe acea suprafaţă s-a extins clădirea Prefecturii de astăzi, făcându-se o pastişă la clădirea existentă şi închizând ca un careu curtea din mijloc. A fost aleasă o soluţie care de regulă nu este una obişnuită, pastişa fiind de obicei separată de clădirea monument în cazul unor adăugiri. Aşa s-a procedat, tot în perioada anilor ‘70, la clădirea Colegiului <Ştefan cel Mare>, unde s-a continuat clădirea tot cu o pastişă, însă degajată de clădirea monument, în aşa fel încât să se observe care e clădirea monument şi care este cea nou realizată. Din acest motiv Prefectura de astăzi pare o clădire unitară, construită în aceeaşi perioadă.”

O zonă turistică de prim rang avea nevoie de spaţii hoteliere şi comerciale

După construcţia Hotelului Central în noul centru al oraşului, la începutul anilor ‘60, Suceava avea nevoie de un spaţiu hotelier ceva mai pitoresc, care a fost realizat în ultimii ani ai deceniului 7. În anul 1970 se dădea în folosinţă Hotelul Arcaşul, care purta amprenta unei arhitecturi moderne, având o intrare acoperită în consolă cu o soluţie tehnică deosebită. Urmau însă ani tot mai buni pentru turismul sucevean, mai ales după ce mănăstirile din nordul Moldovei au primit Mărul de Aur în anul 1972, o distincţie foarte importantă din partea Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism (FIJET). Numărul de turişti creştea în permanenţă şi Nicolae Ceauşescu înţelesese potenţialul economic al acestor mănăstiri, aceasta fiind perioada când au fost alocate cele mai importante fonduri pentru refacerea lor. Pentru a face faţă cererilor crescânde de cazare şi masă pentru cei care veneau să viziteze zona, s-a pus atunci problema construirii unui nou hotel, de această dată cu o capacitate de cazare mărită. Conducerea de atunci a judeţului a pus ochii pe un spaţiu ocupat de Grădina de Vară a oraşului, care, fiind considerată nerentabilă, a fost demolată la începutul anilor ‘70, făcând loc unui hotel spaţios, cu 10 niveluri şi un restaurant modern şi încăpător, cunoscut sub denumirea de Hotel Bucovina. În paralel cu construcţia sa, la câţiva paşi mai încolo, la intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Ana Ipătescu, începea în 1972 construcţia unui mare centru comercial, viitorul Magazin Universal Bucovina, secondat de un complex de modă şi croitorie, denumit Casa Modei. În luna octombrie a anului 1974, o mare de oameni a pătruns pentru prima dată în noul complex comercial ridicat pe cinci niveluri, iar restaurantul Hotelului Bucovina găzduia primul revelion organizat la sfârşitul anului 1975.

În 1977 Nicolae Ceauşescu inaugura noul pod peste râul Suceava, spre noul cartier început la Burdujeni, şi statuia ecvestră a domnitorului Ştefan cel Mare, din noul parc amenajat în apropierea Cetăţii de Scaun Suceava. În timp ce vorbea mulţimii adunate în piaţa centrală a oraşului, din balconul Casei de Cultură privea spre stânga şi nu-i plăcea deloc ce vedea spre capătul străzii Ştefan cel Mare. Era primul semn că Centrul Vechi al oraşului nu era pe placul preşedintelui şi avea să cadă sub lamele buldozerelor în următorii ani.

(Va urma)