Cum a luat naştere oraşul modern Suceava, ridicat în timp record, pentru o populaţie care crescuse de cinci ori într-un sfert de secol

Oraşul Suceava, una dintre vechile aşezări ale ţării, parte a Principatului Moldovei a cărui capitală a fost mai bine de două veacuri, din timpul lui Petru Muşat şi până la strămutarea cancelariei domneşti la Iaşi, în anul 1564, a fost un târg comercial intrat sub tutela Imperiului Habsburgic în ultimul sfert de veac XVIII (1775), care s-a dezvoltat apoi sub forma numită în anii din urmă Suceava Veche. Un târg în care, în cei mai mult de 140 de ani de stăpânire austriacă, au început să dispară construcţiile de tip medieval şi postmedieval, în locul lor ridicându-se acele clădiri care i-au adus frumuseţe oraşului în perioada de dinaintea Primului Război Mondial şi în cea interbelică. Este foarte adevărat că în acea perioadă Suceava era un oraş mic, care nu depăşea 11.000-12.000 de locuitori, dar era un oraş în care oamenii convieţuiau armonios şi se cunoşteau aproape toţi între ei, fie ei români, germani, evrei, armeni, ucraineni, poloni sau de alte origini.

De la capitală a Moldovei, la târgul comercial de mai târziu

După stabilirea de către domnitorul Petru Muşat a capitalei Moldovei la Suceava, în anul 1388, aşezarea cunoaşte o dezvoltare frumoasă până la 1564, populaţia crescând constant sub domnitorii Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi ajungând la circa 15.000 de locuitori. A urmat apoi o perioadă de decădere, în care oraşul îşi pierduse strălucirea de altădată, iar populaţia urbei a scăzut spre 5.000-7.000 de locuitori. Sub stăpânirea austriacă a anilor 1775-1918, centrul de greutate al provinciei, denumită de acum Bucovina, se mută spre Cernăuţi, care devine şi capitală de ducat austriac la jumătatea secolului al XIX-lea, beneficiind de o dezvoltare intensă. Suceava a rămas un mic orăşel comercial de provincie, beneficiind de o dezvoltare normală condiţiilor şi vremurilor imperiale din care făcea parte, dar fără să cunoască o creştere semnificativă, astfel încât până în 1918 şi după aceea, în perioada interbelică, populaţia oraşului abia se apropia de 20.000 de locuitori. Creşterea populaţiei spre cifra care se înregistrează astăzi, de circa 100.000 de locuitori, avea să se producă în cei 30 de ani de industrializare, între anii 1960-1990.

Un oraş pe care dorinţa de modernitate l-a transformat radical

Acel oraş Suceava întâlnit în scrierile şi fotografiile de început de secol XX a dispărut încet şi sigur după cel de-al Doilea Război Mondial, când nevoia de dezvoltare şi modernitate a schimbat identitatea localităţii postmedievale. O parte a Sucevei Vechi, cu o serie de clădiri din zona străzilor Ştefan cel Mare, Curtea Domnească, respectiv Karl Marx, a supravieţuit o perioadă furiei demolărilor, însă a picat sub cupele excavatoarelor la începutul anilor ‘80, odată cu momentul în care s-a pus problema modificării structurale a municipiului Suceava.

Frumuseţea unor clădiri precum Hanul Langer, cu scări şi curte interioară, a străzii Meseriaşilor, cu uşi înghesuite una în alta şi ferecate, precum şi a pivniţelor pe 2-3 niveluri, prin care puteai cutreiera în voie oraşul prin subteran, au dispărut odată pentru totdeauna, chiar dacă au existat proiecte ale arhitecţilor acelei perioade, care au vrut să le conserve. Dorinţa de dispariţie a vechii identităţi a oraşului a fost mai puternică decât interesul conducerii de atunci pentru istoria veche a oraşului, ale cărui câteva străzi cu clădiri frumoase, care vorbeau despre o altă lume, puteau fi conservate şi astăzi. Erau locurile prin care trecuseră cândva Regele Carol I şi Regele Ferdinand, pe strada care îi purtase numele, poveşti care le dădeau fiori celor aflaţi la cârmuirea ţării.

Primele blocuri au fost construite pentru nomenclatura de partid

La începutul anilor ‘50, când academicianul de astăzi Răzvan Theodorescu a venit la Suceava în calitate de student, pentru începerea unor săpături arheologice, a luat birja din Gara Burdujeni, după cum chiar el a povestit, şi a făcut drum lung până a pătruns în vechiul târg pitoresc din vârful dealului. Un târg plin de case şi biserici, răsfirate frumos pe uliţele prăfuite, dar pline de farmec, cu câteva clădiri impunătoare, între care cele care au fost cândva primăria şi prefectura. Imensa clădire pe câteva niveluri care astăzi găzduieşte Palatul de Justiţie, construită de austrieci la sfârşitul secolului XIX şi transformată după război în închisoare, aduna între pereţii ei în acea perioadă suferinţa unei generaţii care nu acceptase regimul comunist, proaspăt instalat în ”Republica Populară Română”. Un regim care avea planuri mari pentru dezvoltarea oraşelor patriei, planuri puse în practică şi la Suceava, în anii care au urmat.

Într-un orăşel plin de case, apăreau la începutul anilor ‘50 primele blocuri cu parter şi un etaj, construite în acel spirit al bucovineanului de a nu se ridica prea mult pe verticală, pentru a putea urca scările la bătrâneţe. Ele s-au ridicat pe bulevardul 1 Mai de astăzi, care trecea atunci prin faţa actualului Palat de Justiţie şi se pierdea undeva în zona Arini, unde se afla oborul de vite. Pe această stradă s-au construit patru blocuri mici în linie, cu spaţii mari între ele, iar în spatele lor, în spaţiul dintre această stradă şi strada Mihai Viteazul, s-au ridicat alte două blocuri ceva mai frumoase, cu arcade la intrare şi coloane, care aveau ceva din arhitectura interbelică. Existenţa acestor prime blocuri a fost în pericol în anul 1956, în timpul vizitei lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care, neplăcut surprins de prezenţa acestora, le-a cerut sucevenilor să le demoleze. Soluţia salvatoare a venit mai târziu din partea arhitecţilor, care în timpul ridicării cartierului Arini au avut ideea integrării printre vechile blocuşoare a unor construcţii noi, moderne, cu cinci niveluri, care le-au înglobat oarecum pe cele vechi şi le-au făcut mai puţin vizibile.

A urmat apoi, în etape succesive, în anii 1955-1956, ridicarea unor blocuri pe actuala stradă a Trandafirilor, iar în anii următori s-a închegat un mic cvartal prin construirea, între 1958 şi 1960, a blocurilor de pe strada Mihai Viteazul, pe partea dreaptă cum se merge spre centrul oraşului, urmate de un bloc aflat astăzi în stânga Prefecturii şi de câteva blocuri pe care le regăsim acum pe Aleea Nucului. În mare parte toate erau blocuri construite atunci pentru oamenii Cabinetului de Partid, pentru salariaţii Partidului şi reprezentanţii în teritoriu ai Consiliului de Miniştri (Guvernul). Erau blocuri construite în sistem sovietic, cu parter şi un etaj, P+1, sau chiar P+2, pentru că pe fiecare etaj era o singură bucătărie pentru două apartamente, un sistem pe care îl îmbrăţişasem şi noi, pe lângă atâtea altele venite din ţara prietenă.

Apariţia primelor întreprinderi a dus la o explozie a construcţiei de locuinţe în oraş

Conform unei legi apărute în septembrie 1950, a fost lansată o nouă împărţire administrativă a României, renunţându-se la judeţe şi plase şi reaşezând ţara după modelul sovietic, cu regiuni şi raioane. Pentru o perioadă de doi ani, Regiunea Suceava a coexistat împreună cu Regiunea Botoşani. Nostalgia importantului activist din nomenclatura de partid de atunci Emil Botnaraş, născut pe aceste meleaguri şi care făcuse şcoala la Câmpulung Moldovenesc, a făcut ca orăşelul de munte să devină în această perioadă capitala Regiunii Suceava.

Lucrurile aveau să se schimbe în toamna anului 1952, când cele două regiuni, Suceava şi Botoşani, au fost comasate într-una singură, Suceava, capitala devenind oraşul cu acelaşi nume. Acesta a fost momentul în care întreaga atenţie şi cele mai bune planuri de investiţii industriale aveau să se îndrepte către oraşul mic aşezat pe malul râului Suceava şi la poalele Cetăţii de Scaun a Moldovei. O capitală de regiune trebuia să aibă un potenţial economic pe măsură, Suceava beneficiind din plin la începutul anilor ‘60 de mari investiţii în industrie.

Prima întreprindere avea să apară pe noua platformă ”Valea Sucevei” în anul 1959, fiind numită Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL). Aveau să urmeze în scurt timp demararea lucrărilor la Combinatul de Celuloză şi Hârtie (CCH) şi la alte mari întreprinderi, numărul de locuri de muncă nou create trebuind să fie în concordanţă cu creşterea numărului de locuinţe, de care era mare nevoie în oraş. Conducerea oraşului şi a Regiunii Suceava trebuia să se preocupe de stabilirea amplasării locuinţelor în perspectivă, de această dată de ordinul miilor. Aşa se face că la începutul anilor ‘60 începe construirea primului ansamblu de locuinţe – PARC - din vecinătatea Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou”. Era vorba de cinci blocuri aşezate în arc de cerc pe malul pârâului Şipote, din centru spre mănăstire pe partea stângă, primul dintre ele fiind destinat specialiştilor străini care montau utilajele din CCH. Au urmat apoi blocurile de pe cealaltă parte a străzii, de astă dată câteva blocuri lungi, în jurul sălii de spectacole (fostă Dom Polski), însă numărul de apartamente din acea zonă nu depăşea 500, mult sub cererea perioadei.

Pe platoul oraşului Suceava, din cauza condiţiilor de relief, care cuprindea trei laturi de teren accidentat, fără demolări nu puteau fi amplasate locuinţe decât spre zona de sud-est, adică spre satul Sfântu Ilie. Arhitectul Eusebie Latiş, proaspăt absolvent în anul 1959 al Institutului de Arhitectură ”Ion Mincu” din Bucureşti, şi-a început în acel an activitatea la Suceava şi îşi aminteşte: ”În acea zonă, fie că vorbim de zona ocupată astăzi de cartierul George Enescu sau de zona denumită astăzi Metro, terenul aparţinea Staţiunii de Cercetări Agricole, subordonată Academiei. La toate demersurile şi insistenţele factorilor responsabili, pentru cedarea acestor terenuri, fie şi la schimb, răspunsul a fost categoric <Nu!>. În ideea de a nu se face demolări, s-a discutat şi varianta amplasării locuinţelor în zona de nord a Gării Burdujeni, variantă deosebit de favorabilă şi din punct de vedere al apropierii de noua platformă industrială. Aici apărea însă problema poluării de la Crescătoria de Porci a Abatorului IRIC, care nu putea fi desfiinţată, exportul României de produse din carne bazându-se atunci în principal pe întreprinderile din Sibiu şi Suceava.”

Au început să apară primele ansambluri moderne de blocuri şi s-a structurat noul centru al oraşului

Imediat după această perioadă, în anul 1963 a început construcţia blocurilor P+3 şi P+4 de pe străzile Mihai Viteazul şi 6 Noiembrie, începând cu zona casei Simion Florea Marian spre Policlinică, pe partea dreaptă. Aceste blocuri s-au construit rapid, optându-se în acest cartier pentru păstrarea unor case vechi între blocurile proaspăt ridicate. Ele făceau parte din cele două ansambluri Mihai Viteazul Est şi Vest, cu câte 500 de apartamente fiecare.

Cererea de locuinţe era tot mai mare, aşa că pe planşeta arhitecţilor a ajuns în anul 1964 proiectarea subansamblului de blocuri Ana Ipătescu, care cuprindea circa 4.000 de apartamente. În paralel, începuse amenajarea unui nou centru al oraşului şi a unei artere noi de circulaţie, care lega zona industrială de viitorul centru şi de noile cartiere ce aveau să apară. Este abandonată acum artera principală care venea din Valea Sucevei şi după o curbă amplă spre dreapta, din zona intersecţiei cu strada Mirăuţilor, intra pe lângă Biserica „Sf. Dumitru”, prelungindu-se cu strada Curtea Domnească sau Karl Marxul de mai târziu. Pe urmele unei aglomerări de case demolate apare acum o arteră nouă, care urca din valea râului Suceava, trecea prin noul centru şi continua pe strada Ana Ipătescu.

Câteva clădiri demolate de pe strada Ştefan cel Mare cedau locul unui ansamblu de blocuri sub forma unui careu, ridicat în jurul unei pieţe largi, spre zona Şipote fiind construit un bloc turn impunător, un simbol al noii arhitecturi a oraşului. Era de fapt Piaţa Centrală a oraşului, locul în care în anul 1965 demarau lucrările de construcţie a Casei de Cultură a Sindicatelor Suceava, una dintre realizările arhitectonice de excepţie ale secolului trecut din municipiu, premiată de Uniunea Arhitecţilor şi de alte forumuri internaţionale. Despre realizarea acestui frumos edificiu, arhitectul Viorel Blanaru de la Direcţia de Patrimoniu Cultural ne-a relatat: ”Când vorbim despre Casa de Cultură a Sindicatelor, arhitectul Nicolae Porumbescu a fost eticheta proiectului clădirii, precum şi a Casei de Cultură din Baia Mare. Lucrările de proiectare au fost executate de un grup de proiectanţi condus de Maria Vaida Porumbescu, soţia arhitectului, care a intrat în istoria arhitecturii româneşti ca fiind autoarea Casei de Cultură din Suceava. Construcţia sălii are acele frumoase panouri laterale din lemn de stejar, montate la o anumită distanţă de structura peretelui de beton, iar tavanul are acea încasetare extrem de frumoasă din elemente din ipsos, prinsă într-un sistem special din plase de inox, toate împreună dând sălii una dintre cele mai bune acustici sau sonorizări a unui spaţiu de spectacol din întreaga ţară.”

Centrul oraşului prindea încet-încet contur, iar populaţia oraşului creştea pe zi ce trece. Pe planşetele de proiectare apăreau alte şi alte ansambluri şi cartiere, care schimbau definitiv faţa fostului orăşel.

(Va urma)