Povestea „doamnei doctor Polidin”

În toamna anului 1941, aproximativ 1.800 de evrei din Câmpulung Moldovenesc şi împrejurimi au fost îmbarcaţi în trenuri de vite şi deportaţi în Transnistria. Mulţi au murit  de foame, boli sau din cauza frigului, însă Sylvia Hoişie, o copilă pe atunci, s-a numărat printre supravieţuitori.

Peste ani, avea să dea unei ţări întregi Polidinul, unul dintre cele mai cunoscute medicamente româneşti.

După 75 de ani

Au trecut mai bine de 75 de ani de atunci. Însă, cum poţi să uiţi?

„Case dărâmate pe jumătate, cu pereţi mânjiţi cu sânge, pe care scria: Aici a fost omorât cutare şi cutare. Vă spun... greu, frig, lipsa de mâncare, şi acum mă întreb, ce făceam o zi întreagă. Lumină nu exista. Apă era o singură pompă, care era la vreun kilometru şi trebuia să cobori un deal… şi acolo era un rând mare de oameni adunaţi să-şi ia apă”, îşi aminteşte Sylvia Hoişie.

Era doar o copilă de 14 ani când, alături de sora ei, de părinţi şi bunici, a fost urcată în vagoanele de vite şi trimisă în Transnistria, în trenuri ticsite cu evrei din Bucovina.

De la 10 fiole la 15 milioane de fiole anual

Trei ani a durat coşmarul exilului, însă Sylvia Hoişie s-a numărat printre cei care au supravieţuit.

S-a întors în ţară, a studiat medicina la Iaşi şi a optat pentru Institutul Cantacuzino, unde a devenit unul dintre cercetătorii care, la începutul anilor  ‘60, au inventat cunoscutul medicament Polidin, stimulator al imunităţii utilizat zeci de ani de o ţară întreagă.

„Şi ca să fim siguri că nu-i nociv, fiecare s-a injectat cu acest preparat. Şi am văzut că nu a murit nimeni şi nimeni nu a avut nici un fel de reacţie, atunci am fost siguri că se va putea folosi la om”, povesteşte Sylvia Hoişie.

Primul lot a fost de 10 fiole, pentru ca în timp să se ajungă la nu mai puţin de 15 milioane de fiole anual.

„Polidinul acţiona extraordinar de bine”

Managerul Serviciului Judeţean de Ambulanţă Suceava, doctorul Alexandru Lăzăreanu, îşi aminteşte că „rata îmbolnăvirilor după o cură cu Polidin era mult mai mică, iar cei care se îmbolnăveau făceau forme mult mai uşoare de boală. Costul eficienţei era foarte bun pentru că o fiolă era câţiva lei”.

Doctorul Mihai Ardeleanu subliniază că Polidinul acţiona extraordinar de bine: „Se făceau două fiole pe zi… febra scădea”.

Polidinul era recomandat şi pacientelor bolnave de cancer de sân, completează şi medicul oncolog Doina Ganea-Motan: „Pentru femeile cu cancer de sân diagnosticat, operat, chimiotratat, era recomandat să facă tratament a la long cu Polidinul pentru stimularea imunităţii nespecifice. Am lucrat foarte mult şi am fost foarte mulţumită la vremea respectivă”.

„Hienele”

În urma invenţiei, Sylvia Hoişie s-a ales cu un nume nou: „dna doctor Polidin”. Păstrează şi acum certificatul de inovator al Polidinului, alături de multe altele obţinute în urma celor 61 de ani dedicaţi medicinii şi cercetării.

Medicamentele ei au alinat suferinţele a milioane de români. Ca o ironie a sorţii, Sylvia Hoişie nu a reuşit să găsească însă leac şi pentru propriile răni sufleteşti.

O mai răscolesc încă imagini din trecut. Nu a putut uita nici până astăzi brutala transformare a colegelor din şcoala primară, pentru care a devenit, peste noapte, din premianta clasei, jidauca indezirabilă.

„Fetele cu care am făcut grădiniţa, fetele cu care mergeam la plimbare, care au venit în casă la mine, am fost în casă la ele”, sunt amintiri care nu pot fi uitate.

Jignirile de atunci sunt răni cicatrizate de timp, dar care încă dor.

Nu poate uita nici imaginea vecinilor de la Câmpulung care, când au aflat că familia Sylviei va fi deportată, au năvălit în casa lor. „Mie îmi dai maşina de cusut, mie îmi dai cutare, ştiţi, ca nişte hiene...”, îşi aminteşte Sylvia Hoişie.

„S-a ocupat foarte mult de Polidin, muncea foarte mult”

Vecinii, colegii, cei pe care îi credeau prieteni nu i-au mai vrut în oraş. În două zile Câmpulungul trebuia ”curăţat” de evrei.

Silvia, o copila de numai 14 ani pe atunci, a învăţat mult prea devreme ce sunt ura, lăcomia, dispreţul.

Peste ani de zile, însă, prin munca ei şi a altor colegi de la Cantacuzino, a dat românilor Polidinul.

Inclusiv fostelor colegelor de clasă, foştilor vecini, copiilor şi nepoţilor acestora.

Ecaterina Grigoraş, fost inginer chimist la Cantacuzino Iaşi, a lucrat alături de Sylvia Hoişie: „Să vorbesc aşa, în termini tehnici: era ca o enzimă dna doctor. S-a ocupat foarte mult de Polidin, muncea foarte mult, pentru că activitatea de cercetare se baza pe mult studiu”.

Energică şi dedicată muncii de cercetare, aşa şi-o aminteşte pe „dna doctor Polidin” şi o altă fostă colegă de la Cantacuzino Iaşi, Paulina Cozorici: „Un suflet cald, tot timpul aveai ce să înveţi de la dna doctor. Lucra cu multă pasiune.”

Nu a vrut să vadă clădirea abandonată a fostului Institut Cantacuzino de la Iaşi

Prin anii 2010-2011, însă, Polidinul a început să nu se mai găsească pe piaţă.

Dezinteresul statului pentru modernizarea liniei de producţie şi obligarea cercetătorilor să folosească ingrediente de import au dus la dispariţia acestui medicament 100% românesc.

Odată cu Polidinul, a murit la scurt timp şi filiala de la Iaşi a Institutului Cantacuzino.

Astăzi, este o clădire lăsată în paragină.

Oprim maşina în faţa institutului, să luăm câteva cadre cu clădirea părăsită. Sylvia Hoişie rămâne în maşina. Nu vrea să coboare. Nu vrea să vadă.

„Gândiţi-vă că a fost aici viaţa mea...”, argumentează „dna doctor Polidin”.

O viaţă în care le-a avut pe toate, iubire şi ură deopotrivă, durere şi bucurii, satisfacţii şi dezamăgiri, aprecieri şi batjocură.

„Acasă” este tot la Câmpulung Moldovenesc

La aproape 90 de ani, locuieşte într-un apartament modest din cartierul ieşean Tătăraşi. O locuinţă cumpărată în rate, după cum mărturiseşte zâmbind.

 „Acasă” însă pentru ea e tot la Câmpulung Moldovenesc.

„E oraşul meu, unde m-am născut şi am să vă spun că, dacă spun acasă, spun tot Câmpulung Moldovenesc”, ne precizează Sylvia Hoişie.

Din păcate, acasă nu mai are pe nimeni. Doar amintiri. Cele urâte, cu oamenii care au jignit-o şi au umilit-o doar pentru că era evreică, şi cele frumoase, păstrate cu grijă în inimă şi într-un album cu fotografii alb-negru.

E tot ce i-a rămas din copilărie şi adolescenţă.

Şi o poveste de viaţă, pe care am vrut să v-o arătam în imagini şi vorbe. Şi să o spuneţi mai departe copiilor şi nepoţilor voştri.

Povestea „doamnei doctor Polidin”.