Război şi pace. Învierea în tranşee şi defilarea izbăvitoare

Jurnalul-document ţinut de sergentul Petru Savin, din Plopeni, în cel de-al Doilea Război Mondial rămâne unul de referinţă pentru ceea ce s-a petrecut pe frontul din Slovacia în ultimele zile ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii. Faptul că acest jurnal nu s-a distrus, mai ales în anii comunismului, ne permite să aflăm care este cu adevărat faţa unui război şi ce orori implică acesta. Pentru Leon Popovici, nepotul celui care a suferit în tranşee acum mai bine de 70 de ani, dar nu numai pentru el, acest jurnal-document are o însemnătate deosebită. În ediţia de astăzi a cotidianului Monitorul de Suceava vom prezenta ultimele luni de război, cum era aşteptată şi cum a fost primită pacea, dar şi drumul spre casă încununat cu defilarea izbăvitoare de pe pământ românesc.

După lunile grele din iarna lui 1945, primăvara părea că aduce nu doar verdeaţă, ci şi semne că războiul se apropie de sfârşit. Totuşi, până la capitularea armatelor Germaniei naziste aveau să mai treacă multe zile, zile pline de mizerie şi nenorociri pe frontul din munţii Tatra. Iar ciocnirile cu duşmanul aveau să fie nu puţine la număr şi nici deloc uşoare.

„De la'ntâi la trei aprile acestia două zile, diaviaţia română toate văile răsună. Zi şi noapte trec în zbor, le duc bombe nemţilor şi liau dus multe de tot pân'au luato din loc, şi noi pe ziua de trei am plecat tot după ei. Crediam că sau dus diaroata, dar sunt tot în munţii tatra, într-un sat noaptia am stat şi la ora două am plecat, toţi civilii de prin sat cu nemţii sau evacuat că piaici toţi şfabi au stat.

Pe drum coloana mergia o veste nouă era: că a căzut viena austria sa ocupat pacia sa apropiat. Dar noi nu mai putem crede pâ'n cu ochii nu se vede, cum văd azi că-i iarba verde şi cunosc că vara vine dar eu sunt în ţări străine, şi nam milă de la nimeni”, scrie Petru Savin în jurnalul său.

Imaginile descrise de sergentul originar din Plopeni sunt asemănătoare celor din filmele despre apocalipsă, cu singura menţiune că Savin le-a văzut aievea şi l-au marcat pentru tot restul vieţii.

„Frontul pe unde'a trecut şi copacii toţi iau rupt prin pădure şi prin sate parcăs de potop fărmate de bombe de artelerie când te uiţi e mare jăle. Azi dimniaţă ora patru urcând iarăş munţii tatra, ascultam nu ştiam cei, cântau nişte brotăcei, am ştiut că-i primăvară noi stăm în zăpadă iară. Am avut un noroc mare că a fost iarăş deplasare şi'n dimniaţa de 6 april am plecat iarăş la drum. Au fost deplasate toate 4 divizii de armate. Zi şi noapte merg pe drum căruţe şi tun după tun. Au pus mine şi pe câmp unde nici nuţi vine'n gând, pe cărare mică trebuie să calci cu frică. Nemţii pe unde se retrag, mare distrugere fac. Tuneluri poduri căi ferate toate'n aer s'aruncate toate trecerile minate. Şi civili de prin sate pe toţi cu ei iau luat. Sate mari foarte bogate, toate sunt pustii lăsate, nici o fiinţă lăsată, nici un câne nu mai latră. La 6 april niam deplasat patru sati'am ocupat sate frumoase şi mari dar distruse de tunari. Piaici tot mai sunt civili rămaşi din acei bătrâni. Pe munţi e zăpadă multă şi calia ferată dublă. Făbrici mari de orce fel mergea trenul prin tunel. Acum sunt toate stricate că de nemţi au fost minate. De la oremniţa (n.a. - probabil localitatea Kremnica) la vale mergând întro deplasare am întâlnit pe drum în cale două coloane cai căruţe şi chisoane. Unguri complect echipat o divizie sau predat. Sau predat cu toţii val, cu ofiţeri şi Gineral. Nemţii se retrag mereu că frontul e foarte greu şi nu mai pot rezista că-i bate şi anglia că poate s'a termina dacă Dumnezeu o vria să opiasc'acest potop de proectile şi foc”, sună descrierea primelor zile ale lui aprilie 1945.

„Ciai odată'n săptămână cald doar să te speli pe mână. Pâinia s'anegrit mai tare şi trăim zile amare”

Amintirile şi părerile de rău despre casa depărtată se acutizează odată cu venirea primăverii, iar fiecare mişcare, fiecare sunet devine o rană deschisă sângerândă.

„Coborând din munţi în vale era zăpadă şi jale. Din satul padin plecând am văzut pluguri arând. Pe câmpii la sămănat şi eu sunt înstrăinat departe de al meu sat. Tot prin munţii tatra mare, rabd şi frig, rabd şi de foame. Merg numai pe drum de stâncă şi păduchii mă mănâncă, stăm cu săptămânile îmbrăcaţi cu hainile de două luni, jumătate din fasole nu se scoate, nu ştiu nui sau nu ne dau ori să ne omoare vrau. Ciai odată'n săptămână cald doar să te speli pe mână. Pâinia s'anegrit mai tare şi trăim zile amare nui nici un rost de schimbare”, sunt chinurile prin care au trecut Petru Savin şi camarazii săi.

Marile sărbători creştine, atât de apreciate în satele din ţară, au rămas pe front doar un alt motiv de păreri de rău.

„Sfântul ghiorghe a venit şi pădureia'înverzit pomii toţi au înflorit eu sunt foarte supărat stau în pădure nu'nsat într-un cort pânza'i subţire bate vânt şi ploaia vine zi şi noapte îmbrăcat ca'şai viaţa de soldat. Sus pe vârful muntelui aud glasul cucului îşi strigă numele lui e singur şi străinel la fel sunt şi eu ca el. Nu am aripi ca să sbor, dar am tot acelaş dor de părinţi fraţi şi surori şi de grădina cu flori. Că mam săturat de stat prin păduri înstrăinat. Liliacul meu frumos scutură floaria pe jos eu nu pot s'o miros sunt departe şi străin nu pot acasă să vin. Cucule de prin pădure vino dragă şi îmi spune când scăp eu din ţări străine să merg în ţară la mine”, este oftatul lui Petru Savin.

Decoraţia şi ceasul

Ultimele zile din aprilie aveau să-i aducă lui Petru Savin o mare dezamăgire. Chiar dacă în sinea sa se aştepta să primească o distincţie pentru curajul dovedit în luptă, acest lucru părea că nu se va mai întâmpla niciodată. Şi totuşi, pe 24 aprilie 1945 ceva pare că se mişcă. Au fost două zile în care a trecut de la o stare la alta. Dar iată cum descrie sergentul din Plopeni ceea ce i-a fost dat să trăiască: „De la anul nou să ştii mio mărit încă cinci mii. Situaţia sancheiat boerii sau lichidat zice c'atâta mia dat. A doua zi am plecat la Regiment mam prezintat cam fost şi eu decorat însă nam fost anunţat când decoraţiile sau dat. Eram la post înaintat prin vârf de munte urcat, în mijlocul pădurilor tot la post observator şiaşa după cum vă spun întreb eu de un Majur şimi spune că sa luat la baterie sa dat. Toate decoraţiile la fel şi pachetele eu îi spun ca nam primit el se uită cam urât scoate şi-un pachet îmi dă, de cias nici vorbă nu e. Zice că nu ştie bine cum a fost chestia cu mine că eu nu oi fi avut poate el parcă lia dat pe toate. Că nui venea lui îndămână că mi sa dat şi un cias de mână. El ciasul mi la oprit cu gând că eu nam ştiut şi nam să ştiu eu ce să fac dreptul meu ca să mil caut. Eu pachetul li-am plecat, tot mâhnit şi supărat convins că piaciastă lume or şi cine vria să fure şi la noi şi'n ţări străine pentru noi scrie în carte să luptăm pentru dreptate dar noi tot nuavem parte că najunge la cei mari nu să dia şi la ţărani. De Minister aprobat acest cadou nu mi s'a dat. Mi la ascuns şi la furat de mai jos din altă parte să mai aşteptăm dreptate??? nu avem de unde zău!! numa de la Dumnezău. Sunt ferm convins apsolut că dreptatia a murit şi niciodată nu va fi pe pământ cât vom trăi. Toată lumia'nprăştiate ziar şi buletine date că luptăm pentru dreptate. Dar de mine-i constatat că nu esti'adevărat. Luptăm să murim cu toţii să rămână'n urmă hoţii. Copii noştri să-i robiască şi ei să se veseliască”.

Totuşi, soarele avea să răsară şi pe uliţa lui Petru Savin câteva zile mai târziu, când nedreptatea care i s-a făcut a fost remediată.

„Lantâi mai în marş eram şi în Cehia intram, ziua pe la ora zece trupe diale noastre trece cu maşini şi artelerie Divizia întâi cavalerie. Toată coloana ntrun sat opreşte şi trupa masa serveşte. La comandă ma chemat şi atunci ciasul mia dat. Timp frumos de primăvară toate stiagurile afară şi steguleţe mici de mână că vini armata Română”, sună optimist acum scrierea lui Petru Savin.

Himera păcii

Veştile pe front vin una după alta. Unele dintre ele se bat cap în cap, dar sigurul gând al soldaţilor este cel că puştile vor tăcea cât mai curând.

„Lumia vorbeşte de pace că'n noaptia spre 24 april a intrat ruşi'n Berlin. Şi englezii cu o armată de Berlin e apropiată. Eri ziua la ora două a venit o veste nouă că frontul ce ne desparte a fost luat pe la spate s'antâlnit două armate sau luptat o zi şi o noapte şi ziua când s-a făcut atuncia sau cunoscut şi cine era vrei să crezi?? erau români şi englezi!!! sau grăbit să vie'ncoace la'ntâi mai să facă pace, după cum manifestară că Românii pliacă'n ţară. Berlinul e ocupat pacia s'o apropiat. Dar nu e adevărat că răsboiul en'cleştat”, sunt speranţele nutrite de toţi soldaţii.

Iar vestea cea mare a venit câteva zile mai târziu: „În loc de ordin de plecare o veste fulgerătoare. Răsboiul s'a gătit pace diacum sa făcut. Germania sa capitulat şi hitler sa înpuşcat. Himler a luat comanda dar nemţii luptă degiaba, bucurie peste tot, stau coloanele pe loc şi sa'ştiaptă noutăţi că de pace vorbesc toţi. Şiam înaintat mereu zi şi noapte cam cu greu peste dialuri peste văi că era noroi şi ploi oraşe multe şi sate liau lăsat nemţii pe toate. Sau retras mult înapoi, crediam că scăpăm de răsboi!!”

Paştele şi rachetele bucuriei

În 1945 Paştele s-a serbat pe 6 mai, cu câteva zile înainte de capitularea Germaniei naziste. Pe front nu a fost deloc bucurie. Iată cum au petrecut soldaţii români această mare sărbătoare a creştinismului: „În siara de înviere au fost lupte foarte grele ploua şi bătia un vânt era jale pe pământ. Branduri şi tunuri bătia pământul se clătina toată lumia se mira zicea Doamne cei asta? O coloană de maşini aduciau răniţii Români. La distanţă sauziau cum sărmanii se văita fără mâni fără picioare alţii mergând pe drum moare pân la postul diajutoare!! e numai suspin şi jale şi pe drum şi pe cărare şi pe fiecare cale. Paştile şa'm petrecut tot cu jale şiamărât. Patru inşi la un cozonac pe trei zile ni sa dat ouă crude câte trei ca'şai de paşti în răsboi ţi câtiun pahar cu vin, vai de omul cel străin”.

Pacea mult aşteptată nu a mai întârziat mult. A fost cel mai fericit moment al războiului.

„A treia zi de paşti spre siară ordin de deplasare iară repede miam pachetat la ora trei am plecat siara am ajuns întrun sat şi acolo'am cantonat. Întro grădină am stat la căruţe niam culcat la ora zece jumătate foc de tunuri şi grenade şi de arme automate cu cartuşe luminate rachete până'n slava lunei ziciai că-i sfârşitul lumii. Şi-a ţinut o oră'şa de sa speriat lumia. Crediam că vin nemţi'ncoace dar era un svon de pace!!! Chiute şi gălăgie era mare bucurie nemţii sau capitulat răsboiul sa terminat”, a povestit Petru Savin în jurnal.

Drumul spre casă

Până la întoarcerea acasă, soldaţii români aveau să mai aştepte multe zile chinuitoare. Timpul prin Slovacia şi-l împart cu tot felul de exerciţii şi discuţii, inclusiv despre legea agrară şi pământul pe care urmau să-l primească pentru că au luptat în război.

„În siara de şapte iunie ordin telefonic vine: în primul rând ne'nştiinţară că diacum plecăm în ţară. Toţi cu mare bucurie aliargă ca o vijelie au făcut împachetare şi aştiaptă fiecare să vină ordin de plecare. Alimente vin vagoane se'npart la provizonare pentru marşul de plecare în spre ţara noastră dragă aşteptaţi dio-lume'ntreagă”, a arătat sergentul Savin.

Ordinul efectiv de plecare spre casă a venit două zile mai târziu, pe 9 iunie, dar nici acum soldaţilor români nu li s-au oferit condiţii minime de deplasare.

„Dar e destul de jelos că ne'întoarcem tot pe jos nus trenuri şi nici vagoane noi vom merge tot călare dar ducem o viaţa'amară până vom ajunge'n ţară. Halte deparazitări prin oraşe difilări. Ziua mergem noaptea stăm tot pe drumuri catonăm. Altceva nui ce să faci ca'aşa vriau fraţii slovaci. Am luptat iam desrobit se uită la noi urât dacă iai un braţ de fân ştie şi statu Majur. În lungul ţării am trecut numai în drum am dormit şi nici nu opriam în sat tot pe drum am cantonat. Şi tot timpul nia plouat parcă a fost blestemat aşa de la dumnezeu savem parte tot de rău. Terminând Slovacia-m trecut în Ungaria. Ei au fost de noi bătuţi şiam fost mai bine primiţi şi când am mers cu răsboi şi când am venit şi'napoi”, a descris Petru Savin drumul spre casă.

„La defilariam trecut toată lumea niau primit. Aruncau flori fiecare strigau ura'n gura mare”

Defilarea pe pământ românesc s-a dovedit unică, mai ales că soldaţii veneau după luni bune petrecute departe de ţară, în condiţii dintre cele mai vitrege şi mereu cu spectrul morţii deasupra capului. Iată cum a fost văzută ziua cea mare, ziua sosirii acasă: „Pe ziua de 10 iulie trupele noastre române prin centre deparazitare intră pe rând toate'n ţară. Dar ai noştri toţi se miară şiunul la altul şoptesc de cia pus stiag unguresc pe pământul Românesc. Şi la prima adunare sa şi pus o întrebare noi două ţări am trecut stiag românesc nam văzut. Zice că manifestare sa făcut dar pe urmă stiagul sa rupt. Pe ziua de unsprezece la defilare vom trece Roşiori şi infanterie şi coloane diartilerie Divizia'ntâi de cavalerie cu cai mari şi tunuri grele. La defilariam trecut toată lumea niau primit. Aruncau flori fiecare strigau ura'n gura mare şi muzica marş cânta tot oraşul răsuna. Prima defilaren ţară'n oraş Oradia mare Trăiască armatele Române convins Hoardele Păgâne”.