„Compozitorul înălţimilor”, prăbuşit cu avionul în pădure la Negrileasa

22 iulie 1938. O dată fatidică pentru pasagerii unui avion de călători, care venea din Varşovia şi se îndrepta spre Bucureşti, unde urma să aibă loc înmormântarea Reginei Maria.

Din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile, un avion LOT, care făcea regulat drumul Varşovia-Cernăuţi-Bucureşti, s-a prăbuşit în Bucovina, în pădurea de la Negrileasa, aproape de satul Stulpicani. Impactul a fost atât de puternic încât avionul s-a dezmembrat complet, iar dintre cei 14 pasageri nu a supravieţuit nici unul. Nici măcar Ionel Fernic, „compozitorul înălţimilor”, unul dintre cei mai apreciaţi aviatori ai României, decorat de însuşi Regele Carol al II-lea pentru manevrele îndrăzneţe, unul dintre primii paraşutişti din ţară, scriitor, gazetar, dar mai ales compozitor, care a lăsat în urmă melodii nemuritoare, pe care le ascultăm şi astăzi cu mare plăcere.

„Iubesc femeia”, „Pe boltă când apare luna”, „Adio doamnă”, „Pentru tine am făcut nebunii”, „Cruce albă de mesteacăn”, „Romanţa celui care minte” sau „Visul unei nopţi de vară” se numără printre tangourile şi romanţele care au fermecat generaţii şi continuă să încânte urechile şi sufletul, fiind moştenirea cea mai de preţ lăsată de un mare risipitor, un aventurier fără pereche, care a alergat mereu după ce nu avea, doar pentru a trece apoi mai departe, la împlinirea altui vis.

Viaţa sa, curmată brusc, la doar 37 de ani, ar putea fi subiect de film.

Un actor grăbit

Ionel Fernic s-a născut la 29 mai 1901, în Târgovişte. Familia sa se mută la Galaţi, unde Ionel îl cunoaşte pe profesorul de muzică şi compozitorul Teodor Fuchs, de la care va lua primele lecţii de chitară şi pian. Pasionat de muzică, dar şi de aparatele de zbor, pasiune împărtăşită la comun cu vărul său, George, de a cărui destin este strâns legat, Ionel Fernic este îndrumat de părinţi să-şi continue studiile într-o facultate tehnică. Totuşi el va opta pentru Conservatorul din Bucureşti, unde intră la secţia de artă dramatică cu cea mai bună medie. Deşi remarcat de profesorii săi, tânărul nu se impune pe specializarea aleasă, chiar de are ocazia să joace alături de Aristide Demetriade, Ion Manolescu, Mişu Fotino.

Fernic renunţă brusc la actorie, plecând, fără nici o explicaţie pentru colegii săi, în pauza spectacolului în care era distribuit.

Vânător de visuri

O posibilă explicaţie a comportamentului său, din întreaga viaţă, se găseşte în jurnalul său, în care mărturiseşte că tot timpul era încărcat de visuri şi că singurul lucru care conta cu adevărat era să le vadă împlinite, ca apoi s-o ia de la capăt, cu altele.

Era atât de aprig în aceasta vânătoare de visuri, încât afirmă că dacă nu şi-ar fi putut împlini unul dintre ele, din cine ştie ce motive, s-ar fi sinucis.

Tot din dorinţa de a împlini un vis, din copilărie, pe care nu l-a putut realiza din cauza tatălui său, care îl iubea fără măsură şi voia să-l protejeze de vreo nenorocire, când s-a mutat la Ploieşti, în 1925, Ionel Fernic şi-a cumpărat o bicicletă.

"Cetăţenii oraşului Ploieşti puteau vedea în fiecare zi, pe bulevardul Independenţei, un om în toată firea, cu basc, cămaşă cu mâneci scurte, pedalând de zor un <Diamant> de curse. Acel om eram eu. La vârsta de 24 de ani îmi trăiam visul copilăriei... E drept ca m-am saturat repede şi de acest sport şi după două luni am vândut bicicleta pe jumătate de preţ, dar eram fericit: nu lăsasem să moară un vis...", a scris în jurnal Fernic. 

Poznaş şi inventiv, în foame de bani

La puţin timp după terminarea armatei revine la Ploieşti fără nici un sfanţ în buzunar. Locuieşte la Hotel Clopotniţa, o clădire în paragină, fosta clopotniţă a Bisericii „Sf. Vineri”, îşi face veacul la plăcintăria-bodegă a grecului Kalderimis, unde i se permite să mănânce şi să bea pe săturate, fără a plăti, şi stă cu chirie la „coana Miţa Treimustăţi, o femeie aparţinând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărţi, cafea, ghioc şi alte obiecte”.

Sătulă de scandalagiul chefliu, coana Miţa îl lasă în stradă, cu bagajele la uşă.

Răzbunarea sa e cruntă - a adus un coşciug de la magazinul de pompe funebre din vecini, l-a pus în faţa uşii patroanei, după care s-a culcat liniştit în el. Dimineaţa, când Miţa Treimustăţi a leşinat, văzând-l mort la uşa sa, Fernic i-a mai cerut şi "filodorma" – despăgubire pentru renunţarea la locuinţă, cu care a sărbătorit până la ultimul leu, cu amicii, în faţa unei "turme de ţapi de bere".

Pentru a face bani a scos o revistă satirică - "Să nu te superi că te-njur", care s-a vândut în mii de exemplare, a fost angajat o vreme ca dirijor la orchestra cinematografului "Modern", compusă din trei ţigănuşi şi o mulatra flautistă, a scos cărţulii şi broşuri sentimentale, cu titluri "vandabile", precum "Misterele din Mizil", inspirată din „Misterele Parisului”, care era atunci la modă.

Strâmtorat de bani, apelează la un şiretlic pe cât de simplu, pe atât de eficient. Şi-a adunat versurile într-un volum pe care l-a tipărit în o mie de exemplare, dar la fiecare treizeci de exemplare a trecut pe prima pagina o dedicaţie "celui mai mare om politic al judeţului", titulatură de care s-au bucurat nu mai puţin de 30 de personaje.

Când a apărut cartea, s-a prezentat la fiecare dintre aceştia, care, măguliţi de atenţia acordată, i-au plătit sume cuprinse între 3.000 şi 10.000 de lei, astfel încât a putut să-şi plătească datoriile şi chiria în avans pe câteva luni. După o săptămână, când toţi "cei treizeci mai mari oameni politici ai judeţului" s-au întâlnit la o recepţie şi au început să se laude cu dedicaţia primită, pe care o credeau exclusivă, a izbucnit ditamai scandalul.

Dar cum banii se ţineau de el ca nuca de perete, curând a fost nevoit să vândă toate drepturile asupra unor melodii create pentru a plăti consumaţia făcută pe la restaurante.

A pozat în pielea goală, cu un ceas la brâu

Scriitorul Radu Tudoran, ploieştean, l-a transformat în personaj în fresca „Sfârşit de mileniu“: „În oraşul copilăriei mele, trăia un autor de romanţe care se mai cântă şi astăzi. L-am cunoscut şi mi-a fost simpatic. Fiindcă avea o fire boemă, târgoveţii nu dădeau pe el multe parale. Odată s-a fotografiat gol şi cu ceas la brâu, ca să ilustreze o vorbă în circulaţie pe vremea aceea, «vedea-te-aş în pielea goală şi cu un ceas la brâu!». Avea un ceas de buzunar, ca o ceapă. L-a legat cu lanţul de un cordon pus pe mijloc, lipsind orice obiect de îmbrăcăminte, până şi ultimul, vorba era respectată întocmai“.

Opozant al partidului lui Iorga, Fernic este numit observator tocmai la Vălenii de Munte, în fieful istoricului, de unde este nevoit să fugă pe jos la Ploieşti (sunt 30 km între cele două oraşe) pentru a scăpa de „un numeros grup de mustăţi răsucite şi nuiele noduroase“.

La 6 km de Ploieşti, a aţipit pe o pajişte. Spre sfârşitul zilei vin cu o maşină şi colegii săi observatori, cărora ţine să le spună imediat, cu umorul specific: „Aţi văzut, stimabililor, ce frică au ăia de mine! Ia uitaţi-vă la ce distanţă îi ţin de mine! Unde-s eu şi unde-s ei!“

Fascinaţia zborului şi a săriturilor cu paraşuta

La începutul anilor ‘30, Ionel Fernic îşi încheie aventurile de la Ploieşti şi se mută definitiv la Bucureşti.

A absolvit Şcoala de pilotaj de la Băneasa în primăvara anului 1935 şi a primit brevetul de zburător.

Compozitorul a trecut la manşa avionului abia după ce a divorţat de cea de-a treia soţie. Între 1935 si 1938 îşi dedică, practic, întreaga viaţă aviaţiei şi paraşutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu, prezent la cele mai importante mitinguri aviatice.

El povesteşte cum a ajuns aviator: "Mă duceam să mă logodesc. De această dată, aleasa inimii mele avea în loc de braţe două aripi, în loc de sâni, două roţi (trenul de aterizare), în loc de trup, fuselaj, în loc de gură - atât de cicălitoare la femei - un motor de 100 de cai putere, în loc de nervi... nervuri, şi în loc de pântece şi şolduri, o splendidă siluetă aero-dinamică. Viitorul cămin: cerul".

Dragostea sa pentru aviaţie a fost stimulată şi de vărul său, George Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfăşurat la Chicago (în anul 1930).

„De mic copil visul meu a fost să zbor şi, împreună cu regretatul meu văr George Gh. Fernic, construiam din cutii goale de portocale avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să aţâţe şi mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul şi nu aşteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el”.

Fernic a cerut Statului român un avion. I s-a dat o avionetă şubredă, prăpădită, de care era foarte mândru. La mitinguri făcea figuri care te lăsau mască, cu un curaj nebunesc, al omului ce nu are nimic de pierdut.
La un miting internaţional la care participa şi celebrul Costes, cel care reuşise, în echipaj cu Bellonte, traversarea Atlanticului din Europa în America, răspunzând zborului lui Lindberg, lui Fernic i-a venit ideea să traverseze şi el Carpaţii până la Braşov, şi înapoi. A decolat, a trecut munţii, a revenit la Băneasa în uralele bucureştenilor. După câteva zile a primit "Virtutea Aeronautică de aur".

Dornic să epateze, Fernic devine paraşutist fără să fi făcut o asemenea şcoală. În 1936, în România nici nu exista aşa ceva. Prima şcoală de paraşutism a fost militară şi a luat fiinţă în anul 1940.
La un miting aerian, Fernic a sărit dintr-un Farman pilotat de Popescu-Oiţă pe Aeroportul Băneasa. După aterizare i s-a cerut părerea despre paraşutism: "E o senzaţie de neînchipuit! Este divină şi fantastică această călătorie în misterioasa şi imensa tăcere a oceanului de azur".

De atunci, suspendat de mătăsurile albei paraşute, a mai sărit de zece ori. Pentru aceasta, directorul fabricii de paraşute Victor Puşcariu i-a dăruit o paraşută.

Va trebui să renunţe la paraşutism din pricina unui accident la o aterizare, în urma căruia a suferit mai multe fracturi la piciorul stâng. Este numit directorul Şcolii de pilotaj din Cernăuţi şi va fi medaliat de însuşi Regele Carol al II-lea cu o distincţie importantă.

Avionul prăbuşit în munţii Bucovinei

În 22 iulie 1938 avionul de pasageri al companiei poloneze LOT, venind dinspre Varşovia, a făcut escală la Cernăuţi, în drum spre Bucureşti. Cum toate locurile erau ocupate şi cum Fernic voia să ajungă urgent în Capitală, pentru a participa la funeraliile Reginei Maria, un bun amic – avocatul Lelius Popescu – îi cedează locul său din avion. La scurt timp după decolare, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, avionul se zdrobeşte în codrii întunecoşi de la Negrileasa, din apropierea satului bucovinean Stulpicani. Nici unul dintre cei 14 pasageri nu supravieţuieşte impactului nimicitor.

„O mare nenorocire în munţii Bucovinei. O groaznică nenorocire s’a întâmplat săptămâna trecută în munţii Bucovinei, din apropierea comunei Stulpicani. Avionul Lot (Polskie Linie Lotnicze – Polish Airlines) care făcea regulat drumul Varşovia-Cernăuţi-Bucureşti s’a ciocnit din cauza ceţei şi a furtunei de un vârf de munte şi s’a prăbuşit, sfărâmându-se complect. Martor al căderii a fost un cioban, care-şi păştea oile în munte. Îngrozit de prăbuşirea uriaşei <păsări> el a vestit jandarmii din sat, povestindu-le ceea ce văzuse. Toţi cei 14 călători, cari se aflau pe avion, erau morţi. În vreme ce erau aşteptaţi să sosească la Bucureşti, trupurile lor atârnau prin vârfurile brazilor, sau zăceau frânte în bucăţi printre pietri şi sfărâmâturi de avion” scria ziarul „Unirea Poporului” la 31 iulie 1938.

Avionul cu care zburau era un Lockheed 14-H Super Electra cu numărul de înregistrare SP-BNG.

Cauza exactă a accidentului rămâne necunoscută. După incidentul din România, LOT a suspendat zborurile pe L-14 H, iar cauza accidentului a fost investigată de echipa condusă de directorul Institutului Aerodinamice din Varşovia, prof. Czeslaw Wituszyńskiego. El a ordonat reconstrucţia părţii frontale a aripilor, iar rezultatele trimise la uzina Lockheed din Burbank. Se pare că producătorul a făcut o greşeală de construcţie, deoarece avionul prăbuşit la Negrileasa avea această problemă. Unii spun că avionul s-a frânt în zbor. O altă ipoteză, mai plauzibilă, ar fi că avionul a fost lovit de fulger.

Cert e că Ionel Fernic, „compozitorul înălţimilor”, un om care a reuşit să păcălească moartea de zeci de ori, ca aviator şi paraşutist, a fost lovit de soartă în timp ce era simplu pasager într-un avion de călători, cu un bilet ce nu-i era destinat.

În mod ciudat, dar viaţa i s-a curmat în avion, în aceeaşi zi ca şi a vărului său pasionat de zbor, George, cunoscut inventator de avioane, fondator al Fernic Aircraft Corporation of Staten Island din New York, care a dispărut, în zbor, la 22 octombrie 1930, la marele Miting Internaţional de aviaţie de la Chicago.

Rămăşiţele pământeşti ale lui Ionel Fernic au fost aduse la Bucureşti şi conduse pe ultimul lor drum de o imensă mulţime de oameni. Trupul i-a fost incinerat la Crematoriul bucureştean, iar prietenii din lumea muzicii l-au omagiat cântându-i cele mai frumoase piese, iar cei aviatori, printr-o demonstraţie de zbor deasupra Bucureştiului.

De la primul tangou de succes, la peste 400 de şlagăre

Prima melodie compusă de Fernic a fost în ultimul an de liceu, balada „Cruce albă de mesteacăn“ (1919). După ce se va stabili la Ploieşti, nevoit să-şi câştige existenţa, dar simţind şi potenţialul pe care îl oferă „muzica de succes“, îşi testează capacităţile de compozitor cu romanţe şi tangouri. Primul său tango, compus în 1931, este „Minciuna“ (mai cunoscut prin titlul „Pe boltă când apare luna“, primul vers din refren). Melodia este o adaptare a unei piese franţuzeşti, versurile în limba franceză fiind înlocuite cu unele noi, scrise de Aurel Felea.

Succesul deplin l-a cunoscut după ce s-a mutat în Bucureşti. Datorită melodiilor sale a devenit cel mai bine plătit compozitor din România. Acolo era în culmea gloriei, devenise atât de celebru încât era arătat cu degetul pe stradă şi avea tot ce-şi putea dori: bani, vin, femei.
În doar câţiva ani, Ionel Fernic a devenit autorul a peste patru sute de şlagăre. Multe dintre compoziţiile sale s-au bucurat de faimă în epocă şi continuă să fie apreciate până în ziua de astăzi.

Milioane de români au ascultat şi fredonat celebrele romanţe „Balada crucii de mesteacăn”, „Barcarola”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” ori „La umbra nucului bătrân”.

Câţi dintre noi nu şi-au privit languros partenera de dans, lăsându-se purtaţi de ritmurile tangourilor „Iubesc femeia”, „Adio doamnă”, „Pe boltă când apare luna”, „Pentru tine am făcut nebunii” ori ale valsurilor „Margaritta” şi „Plâns de ţigan”?

Câţi nu au savurat un vin de soi şi bucate înmiresmate, ascultând cu zâmbetul pe buze şugubeţele melodii populare „Mă dusei la Maglavit, să mă vindec de iubit”, „Bea naşu’ cu fină-sa” ori “Suflecată pân’ la brâu”?

Piesele sale erau cântate de mari orchestre (conduse de Grigoraş Dinicu, Petrică Moţoi, Ionescu-Găină, fraţii Victor şi Nicuşor Predescu) şi de mari interpreţi (Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu) în marile localuri ale vremii („Trocadero”, „Mon Jardin”, „Lido”, „Gambrinus”, „Carul cu bere”, „Roata lumii”, „Grand”).

Melodiile care l-au îmbogăţit şi l-au făcut celebru, iubit şi urât deopotrivă, răsună şi astăzi, la aproape 80 de ani de la dispariţia sa, ca purtate peste timp de un avion invizibil, în care răsună chitara lui Ionel Fernic – „iubita sa”, de care nu se despărţea nici când zbura, ci o avea agăţată în carlingă, de nişte chingi speciale.