Două clădiri părăsite din Dolhasca, transformate de preotul Saftiuc în cămin pentru copii abandonaţi şi în spital

„Milă voiesc, iar nu jertfă“. Asta le-a poruncit Iisus Hristos ucenicilor săi, conform Evangheliei după Matei (Matei 9, 13). Și acesta pare să fie conceptul fundamental după care se călăuzeşte preotul Gheorghe Saftiuc, din Dolhasca. Milă nu ca formă de simplă compasiune, ci ca filozofie de viaţă. Și-a început misiunea la Adâncata, apoi a continuat la Mănăstirea Probota, ctitoria lui Petru Rareş. Minune arhitectonică, în care ploua prin acoperiş, de ajungea să plângă pictura de pe pereţi. Nu l-a răbdat inima să lase lucrurile aşa. A mers cu rugăminţi la mai marii Bisericii şi ai judeţului şi a obţinut ajutor pentru un acoperiş nou. ”Trei ani s-a lucrat acolo, apoi am făcut o casă parohială, care a devenit casă de oaspeţi”, ne spune preoteasa Mioara Saftiuc. Din 1990 a venit la Dolhasca. Murise preotul paroh şi enoriaşii aveau nevoie de un nou păstor. ”Nici aici nu era casă parohială, am stat în casa de prăznuire. Părintele a refăcut în patru ani toată biserica, de la acoperiş la frescă. Apoi s-a pietruit curtea cu piatră naturală, s-a ridicat un altar de vară, un lumânărar, porţi, gard şi alei”, povesteşte preoteasa.

Odată biserica încheiată, preotul a mers mai departe. Ochii i s-au oprit pe copiii săraci. La început s-a gândit la o cantină socială, unde copiii nevoiaşi să vină să mănânce o masă caldă la prânz. ”Când am văzut că problemele sunt mai grave, am spus că mulţi dintre aceşti copii au nevoie de un cămin. Lângă noi era o şcoală veche, o ruină, cu geamuri sparte. Doar zidurile erau bune. Am zis că ar fi potrivită s-o luăm şi s-o refacem, dar dacă cineva se gândeşte înaintea noastră şi face un club, un restaurant sau un bar acolo? Am făcut Societatea de Caritate Mila Creştină Dolhasca, în 1994, apoi am luat şcoala şi am cumpărat tot. Am refăcut clădirea din 1995 până în 1999 şi în data de 19 aprilie au venit primii copii. Șase fraţi. Apoi au mai venit doi. Fraţii Agapi”, ne povesteşte părintele.

Ca să poată întreţine casa de copii, preotul a înfiinţat şi un atelier de tâmplărie. L-a ajutat o fundaţie umanitară din Germania, găsită pe internet, cu un utilaj cu ajutorul căruia a realizat prima comandă la atelier: mobilier pentru un centru de plasament din Sighişoara. Cu banii câştigaţi, a mers mai departe. A construit şi o brutărie. ”La început, ne ajutau cu pâinea câţiva patroni. Într-o zi, unul a spus că ne dă pâine când vrea şi când poate. Dar aceşti copii mănâncă în fiecare zi, când el nu poate, eu ce fac? Și am zis că trebuie să avem brutăria noastră”, îşi aminteşte preotul. O fundaţie din Germania, actorul Alexandru Arşinel şi un regizor au organizat o strângere de fonduri la Munchen şi cu banii respectivi s-au cumpărat calaburii pentru brutărie. A ajutat şi ÎPS Pimen şi aşa au reuşit să asigure pâinea copiilor şi sâmbăta. La brutărie şi în atelierul de tâmplărie, copiii învaţă să lucreze, să facă tot ceea ce îi va ajuta să se descurce în viaţă după ce pleacă din casa părintelui. Una dintre fetele care a fost în prima generaţie de orfani lucrează acum ca brutar în Suedia, cu ceea ce a învăţat la Dolhasca.

”Le umplem timpul, să simtă mai puţin despărţirea de familie”

Din 1999, prin căminul de la Dolhasca au trecut trei generaţii de copii. Mereu la dreapta părintelui, ajutor nepreţuit a stat preoteasa, Mioara. ”Eu n-am avut fraţi, părintele a fost orfan şi din motivele astea am vrut să facem ceva pentru oameni. La final, toate rămân aici şi se ia doar partea de bucurie pe care o poţi oferi cuiva. Încercăm să le dăm acestor copii un punct de sprijin, să le fim mamă şi tată. Sunt copii care au stat 10-12 ani la cămin, dar am vrut să păstrez mereu legătura cu familia lor, când o au. Am căutat mama, am căutat fraţii, rudele. Sunt orfani de unul sau ambii părinţi, sunt copii cu familia destrămată. Ei au imagini grele de acasă, pe care nu le putem şterge foarte repede. Îşi tot aduc aminte. Cel mai mic copil pe care l-am avut a fost unul de 9 luni, a venit la noi o mamă cu opt copii şi el era cel mai mic”, spune preoteasa.

La cămin copiii au un program normal, de familie. Merg la şcoală, îşi fac lecţiile în sala de studiu, au ore de dansuri populare, muzică, dans clasic, îşi serbează aniversările, merg în excursii şi în tabere. ”Le umplem timpul, să simtă mai puţin despărţirea de familie, mai ales cei mici”, afirmă părintele.

Când împlinesc 18 ani, unii pleacă. La studii mai departe, la o slujbă, se căsătoresc şi părintele şi preoteasa merg la nuntă, sau rămân mai departe la sau aproape de cămin. Pentru cei care sunt mai puţin dotaţi ca să răzbată singuri în viaţă, părintele a construit un bloc social cu şapte garsoniere. Pe cei îndemânatici îi ajută să-şi găsească slujbe. Pe Gheorghiţă, un tânăr de 27 de ani,  l-a ajutat să-şi ridice o casă. Născut în aceeaşi zi ca părintele, Gheorghiţă a primit cadou de ziua lui o bucată de pământ să-şi facă o casă. Împreună cu părintele, a pus piatră peste piatră şi şi-a ridicat casa. A mai lucrat prin străinătate să facă un ban, s-o poată finaliza. E aproape gata. Are tot ce-i trebuie, de la pături şi perne - ”am zestre ca o fată”, râde el, până la maşină de spălat şi lampă specială de machiat, montată cu grijă la oglinda din baie, pentru fata care îi va face cinstea să-i fie soţie. ”Părintele a turnat fundaţia la casa mea cot la cot cu mine. Piatra trebuia să o pună la temelia casei fiului lui şi mi-a dat-o mie”, ne-a spus Gheorghiţă. El a venit la Dolhasca din orfelinatul de la Siret. A găsit căminul pe care şi l-a dorit întotdeauna. La 18 ani, părintele i-a găsit mama şi fraţii. Și-a dorit să termine casa mai repede, să-şi aducă mama să locuiască împreună, să recupereze timpul pierdut. Un infarct a răpus-o însă în urmă cu câţiva ani şi a frânt visul. Acum locuinţa e pregătită pentru o viitoare soţie. În dormitorul frumos mobilat, în mijlocul patului este un căţel de pluş. Prima jucărie cumpărată de Gheorghiţă. ”Când am fost copil n-am avut vreme de joacă. Recuperez acum”, spune el nostalgic. Gheorghiţă este angajat fochist la brutăria fundaţiei. Duminica şi la sărbători cântă la biserică, are voce frumoasă. Este priceput, repară orice, este harnic şi săritor, iar părintele se poate baza oricând pe el. Părintele ne spune că îl are tare drag - ”a venit la noi când era în clasa a VI-a. A fost cu ochii pe toţi, a furat meserie de la toţi meseriaşii”.

”Orice am face noi pentru ei, nu putem înlocui mama şi tata”

Pe lângă casa de copii „Sfântul Gheorghe”, a cărei renovare din temelii a încheiat-o săptămâna trecută, părintele a mai ridicat o farmacie şi un cabinet de stomatologie, care asigură medicamentele, asistenţa şi tratamentele stomatologice pentru copii, blocul social de care am amintit, o fermă de animale, de patru ani a început amenajarea spitalului „Sfântul Gheorghe” din localitate, închis şi abandonat acum mai mulţi ani, şi a ridicat în curte şi un paraclis, o ”biserică a copiilor”. La spital, pentru care a beneficiat de ajutorul ÎPS Pimen, va fi un centru medico-social, cu o unitate mică de primiri urgenţe.

Pe lângă toate acestea, a ridicat o biserică românească şi peste Prut, la Soroca.

Cel care pe când era student la Teologie, la Bucureşti, se gândea să se călugărească, şi-a găsit adevărata vocaţie în preoţie. ”Am cerşit pentru copii, când oamenii erau mai milostivi. Îi creştem cum am crescut noi acasă, că fac 18 ani şi pleacă în viaţă. Școli profesionale nu mai sunt, la liceu nu învaţă nimic practic. Și atunci, cum să trăiască? Dar orice am face noi pentru ei, nu putem înlocui mama şi tata. Încercăm măcar să suplinim, cât se poate”, mai spune părintele.

Preotul Gheorghe Saftiuc s-a născut în Salcea, în ziua de 10 aprilie 1959, într-o familie de bucovineni din Cernăuţi. Cel care l-a călăuzit spre biserică şi căruia îi păstrează o amintire de neşters a fost bunicul din partea mamei. În 1944, acesta şi-a plâns cei patru copiii îngropaţi în cimitirul din oraş, a lăsat toată averea agonisită de-a lungul anilor şi a trecut Prutul, cu nevasta şi trei copii şi doar cu o traistă. Și-a purtat crucea de a avea grijă de ceilalţi, apoi a transmis-o fiului, trecut de tânăr la cele veşnice, şi mai departe, pe umerii nepotului Gheorghe. Demn, părintele o duce mai departe.