”SirBlues” Vali Răcilă va avea lunar un recital la Suceava

„SirBlues e un singur cuvânt, e în loc de <Servus> şi are înţelesul de <Servesc Blues-ul>. Folosesc SirBlues şi în amintirea celui care a inventat cuvântul, regretatul Fani Adumitroaie. Împreună am cântat ca un duo de blues tradiţional acustic care se numea... SirBlues. Fane mi-a spus o dată la telefon Ser... Blues ca sa încheie conversaţia, iar prietenul Chris Smith ne-a botezat SirBlues atunci când aveam nevoie de un nume de scenă. Nu e vorba de titlu de nobleţe”, explică renumitul cântăreţ de blues Vali Răcilă de unde îi vine porecla.

Adus de la maternitate într-o valiză, călător este de o viaţă

În curând, viaţa muzicală a Sucevei se va îmbogăţi, prin prezenţa aici a lui Vali Răcilă, în fiecare lună. După recitalul pe care l-a susţinut la sfârşitul lui iunie, a decis să vină lunar pentru „Cântare la Living Room cu Dan Munteanu şi Vali Răcilă”. Cel mai probabil, seria recitalurilor va începe în august. Artistul a afirmat că ţine la acest proiect, chiar dacă numărul iubitorilor de blues din Suceava nu este foarte mare, iar timpul său este dedicat, în cea mai mare parte, persoanelor cu nevoi speciale. Pentru că Vali Răcilă nu este doar muzicianul căruia i se spune ”SirBlues” în lumea iubitorilor genului, ci şi socio-psiholog.

Cum s-au întâlnit şi s-au combinat pasiunea pentru muzică şi psihologia ne-a povestit chiar el, la o cafea acompaniată cu multe ţigări răsucite şi fumate până la degete.

Vali Răcilă s-a născut într-o familie pasionată de muzică, din Vatra Dornei: ”Tata cânta la chitară, o acompania pe mama, care avea o voce angelică (spun asta mereu!), dar care din raţiuni financiare a trebuit să aleagă coafura în locul conservatorului. Tata era frizer, a învăţat frizerie de la bunicul. Mama era din Iaşi. Coafeză, foarte pricepută. Şi foarte frumoasă. Extraordinar de frumoasă. În 1953, când trebuia să mă nasc eu, ai mei au mers la Iaşi. La revenirea în Vatra Dornei, nu aveau cărucior şi m-au adus într-o valiză. Probabil de asta sunt toată ziua pe drumuri”, povesteşte Vali cu umor.

A crescut într-o casă cu pick-up Supraphon cu 10 discuri, pe care ulterior tatăl l-a vândut pentru a cumpăra un magnetofon Tesla. Muzica era omniprezentă, Vali nu avea cum să nu fie cucerit. Trupele anilor '70 i-au deschis apetitul pentru blues fără ca măcar s-o ştie. Îşi procura discuri de vinil ”de la pachet”, prin prietenii din Germania şi Israel. ”Comerţul neoficial între prieteni ne-a făcut viaţa mai frumoasă. Întotdeauna am avut o mare simpatie pentru evrei. Bunicul, care a lucrat ca frizer, a avut foarte mulţi colegi evrei şi ajunsese să vorbească idiş perfect, de nu-l credeau evreii că nu-i evreu”, spune Vali.

A început să cânte, ca solist vocal, pe când era elev la liceul teoretic din Vatra Dornei. Apoi şi-a rugat tatăl să-l înveţe să cânte la chitară, pentru a forma o trupă la liceu. În clasa a XII-a, când a încercat clasa specială de engleză la Liceul „Negruzzi” din Iaşi (inexistentă, de fapt), tatăl a decis să-l retragă şi să-l aducă înapoi ca să termine liceul la Vatra Dornei pentru că "prea mulţi dorneni îi spuneau că s-au întâlnit cu mine prin Iaşi şi el a tras concluzia că aş chiuli de la şcoală. Mă duceam la repetiţii şi concerte cu Roşu şi Negru”. ”În liceu mi-ar fi plăcut să port plete, dar mă tundea tata, care era frizer, de mi se vedeau creierii. Ne duceam cu chitările în parc la Vatra Dornei şi cântam”. Într-o zi au trecut nişte turişti francezi. Unul dintre băieţi i-a cerut chitara. De la francez, a învăţat să cânte riff-ul clasic de blues.

Psiholog, actor, muzician şi iar socio-psiholog pentru persoane cu dizabilităţi

Transferul la liceul din Vatra Dornei a deschis primul drum în cariera lui Vali Răcilă. Rămas corigent la filozofie şi psihologie în ultimul an, a fost obligat să studieze intensiv pentru a promova şi pentru a putea merge la facultate: ”Am vrut să fac conservatorul, dar trebuia să învăţ teorie. La engleză am dat un test, m-am autoevaluat şi cu mare îngăduinţă mi-am dat patru. Cu corigenţa la filozofie şi psihologie, am citit manualele astea ca pe Winnetou. Mai văzusem la televizor şi o emisiune cu studenţi americani la sociologie, care tare mi-au plăcut. Desigur m-a impresionat faptul că-i spuneau profesorului pe nume, Mike - de neimaginat la noi nici măcar în ziua de astăzi, şi uite aşa am ajuns să dau admitere la sociologie-psihologie. Am luat 10 la istoria filozofiei şi 5 la socialism ştiinţific. Am fost admis”.

A absolvit facultatea în 1976, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A primit repartiţie ca psiholog, la o şcoală specială din Dorohoi. ”Tata a zis că e foarte bine la Dorohoi, că este pe hartă şi are gară. Am stat 3 ani acolo. Asta mi-a fost cumva util pentru că, peste ani, am lucrat cu copiii străzii, în Bacău, la Centrul <Pistruiatul> al Fundaţiei de Sprijin Comunitar, la Timişoara şi Bucureşti, aici în colaborare cu organizaţia britanică Muzika. Dar era <cumplit> la Dorohoi, aveam prea mult timp liber. Eram gata, gata să ajung alcoolic. Bunuţul m-a luminat şi într-o zi m-am dus la Casa de Cultură din oraş, unde un teatru de amatori punea în scenă <Excursia>, de Theodor Mănescu. Rolul era al unui tânăr care asculta Hendrix, era un personaj aproape de mine. După spectacol, regizorul şi directorul teatrului din Botoşani m-au întrebat dacă nu vreau să vin la teatru. Până în 2002 am fost actor cu acte în regulă la Teatrul <Mihai Eminescu> din Botoşani, Creangă fiind ultimul rol jucat”.

După despărţirea de teatru, cu care spune că a rămas prieten, a încercat să-şi ducă muzica în Capitală: „Credeam că Bucureştiul îl aşteaptă pe Vali Răcilă să cânte blues. Ei, n-a fost aşa”. În timpul celor şase luni de Bucureşti, a făcut voluntariat pe lângă centre de neuropsihiatrie din ţară, sub îndrumarea unor specialişti din Marea Britanie. A primit câteva burse de studiu în Anglia din partea Action Space Mobile şi a învăţat terapia prin activităţi creative pentru persoane cu nevoi speciale. După prima bursă în Marea Britanie, graţie unei cărţi în care era descris acordajul de banjo (cu cinci strune), descoperită acolo, a început să cânte „fără să ştiu şi fără să vreau” toate piesele lui Robert Johnson, muzicianul despre care legenda spune că şi-a vândut sufletul Diavolului, într-o noapte la o răscruce, pentru a căpăta măiestria pe care a avut-o la chitară şi a ajunge unul dintre cei mai buni chitarişti din toate timpurile.

Echipa Centrului de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Răcăciuni – Bacău l-a cooptat încă din 2002, pentru ca apoi să se „extindă” şi în centrele de la Ungureni sau CRRN Dărmăneşti, unde în prezent face activităţi creative ca educator. „Am fost prima dată la Răcăciuni în 1993. Era deplorabil şi am spus că nu mai vreau să merg niciodată acolo, dar prietena mea Mary, din Anglia, m-a <păcălit> în fiecare an. M-am oprit pentru câteva ceasuri, dar am rămas câteva luni, apoi ani. Este o activitate care îmi dă mari satisfacţii. Cu oamenii cu nevoi speciale tot timpul înveţi. Avem o trupă de teatru şi am jucat cu ei la Sighişoara, la Botoşani, la Iaşi şi Bucureşti, în sală şi spectacole de stradă. E fascinant”, mărturiseşte artistul.

Din 2007 familia Răcilă s-a mutat din Botoşani la Sighişoara, aşa că tot pe drumuri este mai mereu. Vali a transmis interesul pentru oamenii cu dizabilităţi şi fiicelor sale: Laura a absolvit medicina, la fel ca mama ei, şi este medic, acum rezident la Psihiatrie, iar cea mică, Junia, a studiat psihologia. Fiul său, Alex, s-a orientat spre protecţia mediului.

Cântă la o chitară care are venerabila vârstă de 112 ani

Din când în când, Vali Răcilă mai cântă. Blues tradiţional, hipnotic, ritmic, pasional, blues-ul care în urmă cu mai bine de două sute de ani a hrănit spiritual sclavii de pe plantaţiile de bumbac din sudul Americii de Nord şi muncitorii de pe şantierele Lumii Noi ce-şi începea expansiunea economică. Interpretarea vocală şi-o acompaniază alternativ cu patru chitare, pe care le poartă cu el peste tot. Au şi nume: Chris, în amintirea prietenului care i-a schimbat cursul vieţii „păcălindu-l” să intre într-un cămin de persoane cu nevoi speciale, la Ionăşeni. Chitara de alamă model National a fost botezată Esop, după porecla altui prieten care a curăţat-o de vopsea, Bogdan Isopescu, iar Gabrielle este tot un resonator, o chitară Dobro marca Regal. Chitara banjo are corp de banjo cu grif de chitară (6 corzi), cunoscută ca şi Banjo-guitar. În curând va veni şi a cincea, care se va numi D.D. Munteanu, o chitară făcută manual, dăruită de prietenii suceveni Dana şi Dan Munteanu, proprietarii cafenelei Living Room.

Preferata sa rămâne cea mică care se numeşte, desigur, Robert Johnson, o chitară veche, de 112 ani şi care acum e la reparat, la Viena: „E veche, spartă toată, dar sună bine”. Se ocupă de ea un alt prieten de-al lui Vali, muzicianul şi restauratorul austriac Gottfried Gfrerer. I-a lăsat-o în primăvara acestui an, când a fost invitat să cânte în deschiderea celei de-a XXI-a ediţii a prestigiosului festival Vienna Blues Spring. În capitala muzicală a lumii, timp de şase săptămâni muzicieni şi personalităţi ale comunităţii internaţionale de blues se reunesc la acest festival. În 2015, Vali Răcilă a fost pe scenă. A făcut turnee în Austria, Belgia, a mai concertat la Londra, iar în ţară, peste tot unde a fost invitat. Nu-i place să cânte în discoteci, în locuri în care se mănâncă, nu cântă la nunţi, botezuri sau la petreceri private. A înregistrat un singur disc, împreună cu pianistul Rauk Kusak şi produs de Nicu Alifantis.

Ce i-ar mai plăcea să facă de acum încolo? „Să învăţ să cânt la chitară. Şi să vin lunar să cânt la Suceava, la Living Room”, îmi răspunde râzând „SirBlues”.