Deportarea evreilor din Câmpulung Moldovenesc, dramatica poveste a unei supraviețuitoare

O şcoală de prestigiu din Bucureşti, anul 2007. Dr. Miriam Korber Bercovici, supravieţuitoare a deportărilor din Transnistria, este invitată să le vorbească elevilor despre Holocaust. ”Copii, ştiţi ce este un evreu?”. Nici un răspuns. Altă încercare. ”Dar ce este un jidan ştiţi?”. Da, asta da. ”Jidanul este un om rău, m-a învăţat bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură şi când se uită la tine”.

„Roşcovanele Korber”, copilărie fără griji la Câmpulung

Miriam Korber- Bercovici s-a născut în ziua Anului Nou evreiesc, Rosh Hashana. În 11 septembrie 1923, într-o familie evreiască aflată de trei generaţii în Câmpulung Moldovenesc. Străbunicii Merdler odihnesc în cimitirul oraşului.

După standardele de dinaintea celui de-al doilea război mondial, familia Korber era una obişnuită de mic burghezi, din Câmpulung Moldovenesc. Tatăl lui Miriam era geamgiu şi tinichigiu. Avea şi o prăvălie de sticlărie. Geamurile celor două biserici ortodoxe, ale bisericii catolice, ale templului evreiesc din Câmpulung Moldovenesc, ca şi cele ale castelului de vânătoare de la Valea Putnei, au fost puse de el. Muncea de dimineaţă până seara târziu. Ca să le asigure un trai bun celor două fete, Miriam şi Silvia, Mimi şi Sisi, cum le spuneau vecinii. Sau „roşcovanele Korber”. Inteligente, agreabile, prietene cu toată lumea - români, nemţi, evrei, niciunii interesaţi de etnia sau religia celorlalţi. O fotografie din 1938 a surprins-o pe Mimi împreună cu o colegă de liceu din Botoşani, îmbrăcate în costum popular românesc. „Eu l-am cusut”, îmi spune astăzi Miriam.

„Am conştientizat că sunt altfel la admiterea la liceu. În gimnaziu am fost elevă foarte bună. Pentru mama era normal să fiu prima. Doamna învăţătoare, care nu era evreică, mi-a spus că ar trebui să fiu a doua sau a treia, să nu mai ies în faţă. La admitere însă am ieşit din nou prima. Şi am fost prima, până m-au dat afară din liceu. Asta a fost dureros. Mai întâi s-a aplicat „numerus clausus” (n.r. numărul maxim de evrei acceptaţi în liceu) şi ne-au aşezat în „Banca măgarilor” pe toate cele trei fete evreice. Cu două luni înainte eram şefa Străjerilor (n.r. Straja Ţării, organizaţie a tineretului, creată în 1935 de Regele Carol al II-lea pentru a combate influența în creștere a Gărzii de Fier asupra tinerilor din România), aleasă pentru că eram prima din şcoală, acum eram în „Banca măgarilor”. Apoi a venit „numerus nullus” (nici un evreu în şcoală) şi ne-au dat afară”, povesteşte Miriam. În anul 1940 a fost exmatriculată de la liceul Carmen Sylva din Botoşani.

S-a întors acasă, la Câmpulung şi un an, cât a stat acasă, a învăţat singură din cărţile de şcoală, a învăţat limba engleză şi a continuat lecţiile de ebraică şi idiş, începute la 6 ani. În casă se vorbea nemţeşte, pentru Miriam germana a fost limba maternă. Româneşte a învăţat la şcoală şi cu copiii, pe stradă. Accentul şi l-a îndreptat mai târziu, cu ajutorul soţului ei, cu care a vorbit numai româneşte. „Teama mea era să nu fac greşeli gramaticale şi să nu confund ă cu î”, îmi povesteşte ea.

„Toţi jidanii să fie duminică în Gara de Est din Câmpulung”,

A venit toamna anului 1941. Atmosfera în oraş se schimbase în Câmpulung Moldovenesc. Românii din oraş au început să se uite cu alţi ochi la vecinii lor care mergeau la sinagogă. Mimi se apropia de majorat, Sisi, cu 4 ani mai mică, era şi ea aproape o domnişoară. În septembrie 1941,  Anul Nou a fost celebrat de evreii câmpulungeni privind cu îngrijorare spre viitor. Mimi a primit cadou, de la un băiat pe care îl plăcea, Bondy Horovitz, un caiet de amintiri. El i-a scris şi prima dedicaţie: „Prietenia noastră mă înalţă sufleteşte, îmi dă mai mult curaj în luptă cu viaţa, mă face să am mai multă încredere în om şi un val de fericire mă cuprinde când numai îmi aduc aminte de ea. Ţie Mimi, adevărată prietenă în bune şi în rele. Bondy”. Prima dragoste.

După câteva zile, şi prima percheziţie: „De Iom Kipur (n.r. cea mai sfântă sărbătoare iudaică, sărbătorită la 10 zile după Anul Nou evreiesc)  ne-au făcut percheziţie. Căutau, cică, arme şi materiale subversive. Au intrat în casă un jandarm şi doi băieţi cu centură de legionari, cu care cu câteva zile înainte eu şi sora mea ne plimbam prin parc. Cu unul m-am întâlnit mai târziu la facultate. Au făcut percheziţie şi la rabin, la doctorul Rubin. Au luat tot ce avea în cămară, au pus într-un cărucior, l-au înhămatpe rabinşi l-au pus să ducă proviziile la Casa Verde. Apoi, într-o vineri, s-au pus afişe şi un toboşar cu un jandarm umblau pe străzi şi citeau afişele: <Toţi jidanii să fie duminică în Gara de Est, inclusiv cei din spitale, nou născuţii sau internaţii la nebuni>. Tata a confecţionat funduri duble la nişte vase de email folosite la transportul laptelui, unde a ascuns bani. Vasele le-a umplut cu magiun. Duminică, 12 octombrie 1941, am pornit spre gară. Gara de Est, care se afla în celălalt capăt al oraşului. Am lăsat casele practic deschise, deşi am avut ordin să depunem cheile la plecare în mâinile celor care începuseră să le golească chiar în prezenţa noastră. Erau foşti vecini şi chiar prieteni, pe care până atunci îi salutam cu «bună ziua, vecine». Împreună cu ei petreceam de Crăciun, sau ei veneau la noi de Purim. Deodată am devenit «alţii», duşmanii, străinii, jidanii care trebuiau îndepărtaţi, pentru care nimeni nu mai avea (cel puţin aparent) nici un fel de compasiune sau părere de rău. Oraşul era plin de oameni frumos îmbrăcaţi, mulţi în costume populare. Îi auzeam strigând «jidanii, la Palestina!». În bagaje aveam caietul de amintiri de la Bondy, împreună cu transcriptul pentru pian al Baladei lui Ciprian Porumbescu “.

În gară, evreii au fost urcaţi în vagoane în care fuseseră cai. Li s-a spus că vor fi colonizaţi în Basarabia, că vor primi pământ şi vor avea mijloace de trai. Familia Korber – tata, mama, cele două fete şi bunicii - a nimerit cu familia lui Bondy, cu un copil paralizat în scaun cu rotile, cu nebuna oraşului şi alţi cunoscuţi. În total, 38 de oameni. În Câmpulung a rămas doar un evreu. Unul dintre cei doi farmacişti. Era nevoie de el. „Aş fi vrut să văd atunci oraşul cum arăta fără evrei. Nu mi-l pot imagina”, spune Miriam.

Ghetoul

„Când ne-am văzut în vagonul pentru vite am ştiut că nu mai suntem oameni. Nu mai aveam buletine de identitate, nu ne-a numărat nimeni. De atunci a început dezumanizarea. M-am ţinut de mână cu Bondy fără s-o mai întreb pe mama dacă am voie. La Cernăuţi ne-au permis să coborâm puţin. Apoi am plecat mai departe, până la Atachi, pe malul Nistrului. Am văzut cum un om absolut normal se transformă într-un nebun. Domnul Garai, farmacist respectabil în Câmpulung, şi-a ieşit din minţi. Întreba mereu de ce este acolo, dacă şi-a plătit toate taxele. După două zile s-a sinucis. Toată lumea devenea dușman pentru toată lumea. Îmi amintesc încercarea de a evita un alt grup de deportați din Edineţ care era plin de păduchi, chiar dacă noi înşine eram tot deportați. Am început să ne temem unii de ceilalți. Procesul de dezumanizare ajungea la noi cote”.

După aproape o lună de ghetou, din 4 noiembrie 1941, Miriam începe să scrie în caietul de amintiri de la Bondy. Caietul în care visase că va scrie poezii de dragoste devine jurnal de ghetou.

După ce i-au trecut Nistrul pe pod de pontoane, jandarmii i-au lăsat pe deportaţi în voia sorţii. În Transnistria, noua provincie administrată de guvernul român. Cu oraşele ei distruse, sate părăsite şi colhozuri pustii. I-au avertizat că nu au voie să părăsească regiunea, altfel vor fi împuşcaţi. În funcţie de cum a reuşit fiecare grup să-i "înduioşeze" pe jandarmi, au ajuns în lagăre sau ghetouri. Cea mai mare spaimă era de lagărele de lângă Bug, zonă pustie şi periculoasă.

Prima staţionare în Transnistria a fost la Moghilev: „Peste Nistru nu mai erau valabile rublele pe care tocmai le schimbasem. La Moghilev stăm 30 de familii într-o cameră. Văd pentru prima oară cum se ard cărţi în loc de lemne, ca să ne încălzim. Într-o seară, un băiat a început să cânte la vioară. Am dansat. Nu aveam ce mânca şi dansam. Mai eram oameni? Tata s-a resemnat cu prietenia mea cu Bondy. Ei doi au găsit nişte soldaţi nemţi, care pentru bani au spus că ne duc în interiorul Ucrainei într-un ghetou. Ghetou e mai bine decât lagăr. Am decis să plecăm. Bunicii erau slăbiţi şi bolnavi. La Moghilev, evreii amenajaseră un fel de spital. Medicamente nu erau, însă printre deportaţi erau mulţi medici, care se îngrijeau de soarta lor. Toată familia a decis că pentru bunici este mai bine ca ei să rămână aici. Nu mi-am iertat-o niciodată. Au murit, câteva luni mai târziu, de foame şi dizenterie. Ca nişte copii. Au fost înmormântaţi într-o groapă comună. În 1967 am fost să le caut mormintele. Nu le-am găsit. Şi acum îi visez pe podul de pontoane peste Nistru, cu abis de o parte şi de alta”, spune Miriam.

După ce ai trecut prin iad, visele sunt coşmaruri. De 60 de ani, din anul 1955, Miriam Bercovici poate să adoarmă numai cu somnifere.

„Am ajuns la Djurin, un ghetou bun. Unul singur a fost împuşcat aici pentru că a vrut să fugă. Ceea ce ne-a şocat când am ajuns acolo a fost starea de mizerie a acelei localităţi. Casa în care am fost cazaţi, trei familii într-o cameră, era fără curent electric, cu pământ pe jos. Nu exista nici măcar noţiunea de closet. Noi, evreii români, am fost aceia care am săpat nişte şanţuri şi am improvizat closete comune. În 1967 m-am dus acolo, în speranţa că voi putea scăpa de coşmarul cu bunicii pe care nu i-am putut salva. N-a funcţionat, dar am avut parte de un alt şoc. În Djurin nu se schimbase mai nimic, tot case cu pământ pe jos şi fără toaletă...".

Jurnalul: „De ce mai trăim? Suntem oameni între două graniţe, pe care nimeni nu-i doreşte şi pe care fiecare îi alungă.”

Condiţiile înfiorătoare, foamea, frigul şi bolile au ascuţit instinctul de supravieţuire şi nervozitatea. Compasiunea, toleranţa s-au şters. Într-o seară, povesteşte Miriam, tatăl ei şi tatăl lui Bondy s-au luat la ceartă pentru că unul dintre ei a lăsat uşa deschisă şi curentul a trântit lampa, care s-a spart. S-au bătut. S-au certat şi tinerii şi s-au despărţit. În ianuarie 1944, încă în ghetou, Bondy i-a scris câteva rânduri în caietul de amintiri pe care i l-a dăruit cândva. S-au mai revăzut în 1970, când Bondy era profesor  universitar la Timişoara. „Mai târziu am aflat că s-a sinucis. Nu ştiu de ce”, spune Miriam, şi astăzi cu durere în glas.

Miercuri, 28 ianuarie 1942, Miriam scria în jurnal: Pentru ce există în noi aşa un dor de viaţă? De ce nu ne scurtăm chinurile?  E laşitate sau e măreţie în putinţa şi voinţa de-a străbate greul?

Sâmbătă, 14 martie 1942

Nu mai suport economia, m-am săturat să fiu econoamă, sărac ori bogat, tot un drac. Nu mai vreau să-mi număr bucăţelele de pâine pe care le inghit, vreau să trăiesc pentru un minut, nu mai vreau să strâng ca să am în viitor, cum am făcut acasă; am strâns de toate şi acum le-am lăsat mâinilor hrăpăreţe, care se înfruptă din avutul nostru. Ce dor mi-e de pian.

Joi, 19 martie 1942

Oh, jidove rătăcitor, continuă-ţi drumul. Tu nu eşti om, eşti jidov, acest stigmat e mai puternic decât acela al lui Cain. La fel ca şi el, tu nu-ţi găseşti odihnă în lume, fiecare-ţi cunoaşte soarta şi te-alungă mai departe.

Sâmbătă, 6 mai 1942

De ce mai trăim? Suntem oameni între două graniţe, pe care nimeni nu-i doreşte şi pe care fiecare îi alungă. De am avea cel puţin de lucru. Ni s-a promis pământ, căci avem titlul de colonie evreiască, dar nu suntem lăsaţi să muncim nici măcar în colhoz pentru că suntem evrei şi evreilor nu le este permis să lucreze la munca câmpului. (...) De-am avea de lucru, cel puţin am fi scutiţi să mai gândim atât, dar aşa gândurile ne înăbuşe orice suflu de veselie ce s-ar trezi în vreo inimă tânără.

Vineri 26 iunie 1942

Sunt zile în care aş dori să mor, în care-mi doresc moartea cu o ardoare aşa cum altă dată doream să studiez medicina. Sunt zile în care doresc să ajung să văd sfârşitul acestui război, să trăiesc zile frumoase ca altădată. Dar moartea e mai bună, e linişte şi pace, fără lacrimi.

Astfel de gânduri o măcinau pe tânăra Miriam, în ghetoul de la Djurin. Sunt şi pagini mai luminoase, în care speranţa eliberării înflorea pentru scurt timp, până era înghiţită din nou de întunericul disperării. Trei ani a stat familia Korber în Transnistria. Foame, frig, umilinţe, tifos, dezinterie, râie, zona zoster, hepatită, n-au ratat nimic. Foamea şi frigul au fost cele mai crunte. Miriam spune că nici astăzi, după atâţia ani, nu poate să doarmă dacă nu are o pâine în casă, chiar dacă nu mănâncă decât jumătate de pâine pe săptămână.

„Eu am plecat în 14-15 aprilie 1944. Nouă băieţi şi eu. Două săptămâni pe jos, desculţ, până la Botoşani. Mama şi Sisi au plecat de acolo după două luni. Tata se întorsese cu armata română, când s-a retras. Ne-am adunat la Botoşani, la bunicii materni. N-am mai vrut la Câmpulung. Nici unul dintre cei care ne-am întors nu am mai fost vreodată oameni normali.

La Botoşani am lucrat ca traducător, învăţasem în ghetou ruseşte. Am făcut clasele a VII-a şi a VIII-a la liceul evreiesc şi la 1 mai 1945 am început facultatea de medicină la Iaşi. Dacă lucrurile mergeau normal, aş fi făcut poate istorie sau ziaristică, la universitatea din Cernăuţi. În lagăr am văzut că medicul, cu nimic, face bine. Când am fost bolnavă, mă simţeam bine numai cât îl vedeam că vine, că medicamente oricum nu avea de unde să-mi dea. Acolo era destul să spui că nu mai pot sau nu mai vreau să trăiesc şi mureai”, îşi aminteşte Miriam.

Au murit mulţi din familie. Îmi arată o fotografie, ultima cu toată familia reunită, la nunta verişoarei Silvia Sterberg, la Câmpulung, în 1935. Douăzeci şi patru de persoane. Al cincilea, pe rândul de sus, e unchiul lui Miriam, Marton Szabó. A fost ucis la Auschiwtz. Al şaselea, alt unchi, deportat la Moghilev. Al şaptelea, fratele mirelui, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941.

Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabó, moartă la Auschwitz. A şasea, o mătuşă, deportată în Transnistria.

Pe rândul al treilea: prima, o mătuşă împuşcată la cariera de piatră pe Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, moartă de foame. A treia, verişoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani, împuşcaţi la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber, mort de foame în Transnistria. A şasea, mama mireului, decedată în Transnistria. Al şaptelea, tatăl mirelui, decedat în Transnistria.

Jos: copiii Szabó, ucişi la Auschwitz, în 1944. Din douăzeci şi patru, unsprezece au murit în Holocaust.

Şefă de promoţie la medicină, universitar, autoare de manuale

După război, fetele Korber au reînvăţat să înveţe. Miriam nu s-a culcat înainte de miezul nopţii, nu s-a trezit după ora 5.00. Erau şase studenţi la un rând de cărţi. Nu a picat nici un examen. În 1947, în anul IV s-a transferat la facultatea de medicină din Bucureşti. În acelaşi an s-a căsătorit: „Am absolvit în 1950, şefă de promoţie şi am rămas în Bucureşti. Deşi am văzut comunismul la Djurin, am intrat în partid (n.r. partidul comunist). Categoric a fost şi o doză de oportunism. Mi se părea drept, credeam că aşa o să scap de marca de evreu. Activitatea mea politică era ca la Fundeni să fac activism cu femeile de serviciu, o dată pe lună”.

Miriam a făcut pediatrie, ulterior oncologie pediatrică. Sora ei a absolvit tot medicina, dar n-a vrut să trateze oameni, a preferat să lucreze cu şoricei şi s-a specializat în microbiologie. De cercetarea ştiinţifică a fost pasionată şi sora mai mare. Ca membru al colectivului Clinicii de Pediatrie a Spitalului Fundeni – unde şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale cu teza „Boala Hodgkin şi limfoamele nehodgkiniene la copil“ – Miriam a fost autoarea a peste 120 de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi în străinătate şi coautoare a trei manuale de medicină. A fost conferenţiar la Facultatea de Pediatrie până în 1961, când a fost scoasă din învăţământ în urma unui denunţ anonim, sub învinuirea că s-a înscris să emigreze în Israel. După două săptămâni i s-a creat un post de medic primar în acelaşi spital, Fundeni şi o colaborare la facultatea de pediatrie. Între 1959-1991, a fost şef de secţie la Spitalul Fundeni. Îmi arată un e-mail, primit în 2014, înainte de sărbători, de la un procuror şef din Lugoj. Acesta i-a trimis câteva fotografii de familie şi, scanat, un bilet de ieşire din spital, de pe vremea când era copil şi a fost internat la Fundeni. I-a scris pentru a-i mulţumi că i-a salvat viaţa.

În plan profesional, lucrurile s-au aşezat relativ bine.

În plan personal, a avut o căsnicie fericită. Soţul ei n-a vrut copii, dar a rămas însărcinată şi au avut-o pe Ada. Fetiţa iubea cărţile şi muzica, la fel ca şi mama ei. A devenit pianistă, specialistă în Bach. La numai 42 de ani, s-a îmbolnăvit. De cancer. O formă extrem de agresivă. Medicul care a salvat mii de copii nu a putut salva viaţa unicei sale fiice. Ada a murit la 43 de ani, în 1996, la 8 ani după tatăl ei. Pentru a-i păstra vie memoria, soţul ei sponsorizează an de an un concurs de interpretare pianistică ce-i poartă numele: Ada Ulureanu. „Când a aflat că are cancer, nu s-a mai apărat. Nici fizic, nici psihic. Au murit oamenii cei mai dragi mie, am ţinut în mână urna cu cenuşa fiicei mele şi n-am plâns. Nu vin lacrimile. N-am mai plâns din primele săptămâni în ghetou”, îmi spune Miriam.

Jurnalul de ghetou ajunge la Muzeul Memorial al Holocaustului din WashingtonDC

Laolaltă cu celelalte răni necicatrizate, Transnistria este atât de vie, de parcă a fost ieri. Jurnalul pe care l-a ţinut în ghetou, pe caietul primit de la Bondy, l-a luat în bagaje la fiecare schimbare de domiciliu. În 1995, l-a publicat în România, sub titlul „Jurnal de ghetou”, la Editura “Kriterion”, după ce anterior apăruse în Germania, la Editura “Hartung­Gorre”, Konstanz. Directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internaţionale la Muzeul Memorial al Holocaustului din WashingtonDC, Radu Ioanid, i-a propus  să dea jurnalul original muzeului: „Mi-a spus că dacă rămâne aici, după moartea mea se va pierde. Avea dreptate. L-am dat”.

Jurnalul de ghetou ţinut în Djurin, în perioada 1941-1944, de Miriam Kolber din Câmpulung Moldovenesc a fost inclus de cercetătoarea Alexandra Zapruder într-o colecţie cu fragmente ample din cincisprezece jurnale, dintre care zece nu au fost niciodată înainte traduse și publicate în limba engleză, scrise de tineri în timpul Holocaustului. Volumul intitulat „Salvaged Pages: Young Writers' Diaries of the Holocaust” a apărut la editura Universităţii Yale şi a câștigat Premiul Naţional Evreiesc de carte în categoria Holocaustului.

În apartamentul său din Bucureşti, plin de amintiri, Miriam mă poartă în câteva ore prin aproape un secol de viaţă. Îmi prezintă şi „microcosmosul evreiesc”, biroul soţului ei, scriitorul Israil Bercovici. Câteva rafturi din bibliotecă sunt goale. Lipsesc cele peste 3.000 de volume pe care le-a donat, după moartea lui, universităţii din Postdam, pentru catedra de limbă idiş. În acest microcosmos, de la moartea Adei, aprinde lumânări vinerea. „Ada i-a promis bunicii  că va aprinde lumânările în fiecare vineri. După moartea ei, am preluat eu. Spun şi rugăciunea, dar nu ştiu cât cred. Ţin sărbătorile, dar ... mai laic. Îmi place grozav sunetul de şofar, însă cred că Dumnezeul evreu este un Dumnezeu răzbunător. De ce ne pedepseşte? Pentru că ne-a ales? Nu mănânc pâine de Pesah, dar nu postesc. Am avans de postit în Transnistria. Singura mea rugăminte la El este să nu fiu povară pentru cineva. Nu vreau să mă vadă nimeni în cămaşă de noapte, bolnavă, transpirată de febră. Dacă n-aş mai putea avea grijă singură de mine, m-aş muta în Olanda. Pentru eutanasie. Cred că e cel mai civilizat mod de a muri”, îmi mărturiseşte Miriam.

În 1967, a fost împreună la Moghilev şi Djurin, în căutarea gropii comune în care au fost înmormântaţi bunicii şi pentru a revedea locurile care i-au marcat definitiv viaţa. Sora ei, Silvia, a făcut aceeaşi călătorie în 2013. Groapa bunicilor n-au găsit-o. Din jurnalul lui Miriam din 1941-1944 şi din ceea ce a scris Sisi despre călătoria din 2013 a ieşit o carte, „Amintiri din trecut”, publicată în Germania. La Câmpulung Moldovenesc nu a mai fost niciodată „acasă”: „Nu pot. Am încercat şi acum 2 ani. Am ajuns până acolo, dar nu am putut coborî din maşină. Sora mea a fost. Eu nu pot. Am vrut să mi-l amintesc aşa cum îmi apare în vis, cum era în copilărie şi adolescenţă, înainte de dezastru”. A mers în schimb la Rădăuţi pentru a pune o placă memorială pe casa unui ofiţer român, Ioan D. Popescu, în semn de mulţumire pentru că a refuzat să ucidă evrei.

„Cuvântul evreu le este necunoscut, jidan le este familiar”

La 92 de ani, dr. Miriam Korber Bercovici este extrem de activă. Scrie, citeşte, merge la teatru, la cinema, călătoreşte. „Am un plan zilnic, pe care îl respect: computer cât vreau, televizor o oră seara, dar nu ştiri. Citesc mult, cărţile au fost cea mai mare bogăţie a noastră. În urmă cu câţiva ani, am fost invitată să vorbesc despre Holocaust în licee şi în biserici în Germania. Şi la câteva şcoli din România. În Germania am avut cel mai bun şi mai atent public”.

Şi în România?, întreb. „Aici, orice aş face, mă prind mereu că sunt altfel. Mă întreabă doamnele din parc de ce nu mă văd la biserică. Sau de ce mă cheamă Miriam şi ce nume este ăsta. Sunt evreică, spun. A, da? Şi se răresc rândurile. Despre elevii de la şcoală v-am povestit. Cuvântul evreu le este necunoscut, jidan le este familiar. Am 92 de ani şi ştiu că evreii pot să pice oricând, egal că sunt pe jumătate sau pe un sfert evrei. La cum arată astăzi lumea, parcă am fi prin 1937, la Munchen. Nu e bine să trecem peste cele întâmplate, nu e bine să uităm crimele şi deportările din Transnistria”.

Ultima pagină: „Nu vreau să trăiesc pentru cineva, ci ca să creez ceva”

Ce-a fost Transnistria? După decembrie 1941, această zonă a funcţionat ca o imensă închisoare. Urmare a ordonanțelor emise de autoritățile române, doar etnicii români aveau voie să treacă granița occidentală. Conform ordinelor oficiale ale autorităților române, din cauza „naturii lor periculoase și parazitare” evreii au fost adunați în locuri desemnate special pentru ei pentru a putea fi separaţi de populația locală, au fost lipsiți de orice drepturi și au fost supuşi unui regim de muncă forțată. Ei riscau sancțiuni severe (de obicei pedeapsa cu moartea), dacă încălcau reglementările oficiale. În conformitate cu Ordonanța nr. 23 din noiembrie 1941, în taberele de muncă, lagărele şi ghetourile din Transnistria, evrei erau remunerați cu o marcă / zi pentru muncă necalificată și două mărci / zi pentru cea calificată. Din documentele oficiale şi din scrisorile trimise de cei deportați la rudele lor din ţară ştim astăzi însemnătatea acestor bani.  Rata de schimb inițială a fost de 60 de lei sau 20 de ruble pentru 1 RKKS. Un muncitor evreu necalificat deportat în Transnistria trebuia să lucreze douăzeci zile pentru a cumpăra un kilogram de pâine. În decembrie 1941, pentru un kilogram de pâine un evreu trebuia să plătească 800 sau chiar 1000 de lei.  Aceleași sume imense erau necesare pentru achiziționarea tuturor bunurilor de strictă necesitate: în decembrie 1941, în ghetoul de la Șargorod se plătea 1200 lei pentru un kilogram de pâine şi 500 de lei pentru 25-30 kg de lemn de foc.

Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia). Doar circa o treime a supravieţuit anului 1943. În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forţă de muncă (preponderent la construcţia drumurilor) autorităţilor germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupaţie. Starea deportaţilor era precară, sufereau de epidemii, erau maltrataţi şi puşi la muncă forţată. Cercetările de până acum au arătat că 22 % dintre deportaţi erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsaţi să moară de frig şi de boli 20.000 de copii sub 18 ani. Tot prin deportări în Transnistria, Guvernul Antonescu a vrut să „curăţe” ţara şi de romi. Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit.

„În răstimp de doi ani - din nefericire - , soarta a făcut peste mine paşi de uriaş. Cunosc din viaţă mai mult decât dacă aş fi trăit o sută de ani. Am „reuşit” în acest răstimp, încetul cu încetul, să nu mai cred nici în om, pe care cândva îl consideram o fiinţă superioară; azi ştiu că este o bestie. Am învăţat din Biblie că <nu numai din pâine trăieşte omul, ci din vorbele Domnului Dumnezeu>, am crezut cândva că aşa este, dar astăzi ştiu că omul trăieşte numai pentru bucăţica de pâine şi pentru plăcerile sale. Azi nu mai pot vorbi cu cei mai buni prieteni ai omului, cărţile, trebuie să vorbesc cu mine, am devenit introspectiv şi mă cunosc mai bine decât oricând. Vorbind cu mine am aflat că nu sunt ceea ce par a fi, căci şi eu mă înşelasem asupra mea, ca şi tine, şi nu o dată, ci de foarte multe ori. Cred că adevărata viaţă este creaţia, şi numai cei care au creat ceva au dreptul să zică că trăiesc sau că au trăit. De aceea idealul meu este să creez cândva, ceva. Nu vreau să trăiesc pentru cineva, ci ca să creez ceva (...). Bondy. Djurin, 30 ianuarie 1944”. Aceasta este scris pe ultima pagină din jurnalul de ghetou al lui Miriam Korber.