Printează articolul
Trimite e-mail
Cocioabe răsfirate, uliţe mizere, animale schilodite alcătuiesc tabloul sărăciei din cătunul Ţâmpoceni, comuna Păltinoasa. Un tablou al unei comunităţi compacte de romi, unde singurele bucurii sunt ajutoarele sociale şi alocaţiile copiilor, iar cei mici se împart între cerşetorie şi şcoală. Cu toate că educaţia ar părea singura şansă a acestora, ea este de multe ori inaccesibilă pentru că propriii lor părinţi îi iau la muncă, îi ţin acasă ca să aibă grijă de fraţii mai mici sau îi trimit la cerşit. Astfel, lanţul sărăciei în care trăiesc zeci de suflete la Ţâmpoceni devine tot mai puternic.
Şcoala ca un adăpost insalubru de animale
Drumul până la Ţâmpoceni este la limita impracticabilului şi parcă prevesteşte că acest cătun este aproape uitat de lume şi este şters total din conştiinţa autorităţilor.
Ridicată în urmă cu 25 de ani, la trei kilometri de ceea ce înseamnă civilizaţie, respectiv satul Capu Codrului, şcoala din Ţâmpoceni găzduieşte în fiecare zi câteva zeci de copii ai cătunului, pentru care clădirea insalubră, şubredă şi friguroasă înseamnă „la şcoală”.
Unitatea se confundă cu uşurinţă cu oricare dintre bordeiele şi cocioabele din sat, nefiind împrejmuită de un trotuar sau de un gard, acesta fiind furat, de mai multe ori, de sătenii din apropiere. Imaginea şcolii aduce mai degrabă cu un adăpost insalubru de animale, un adăpost demn de Ev Mediu, cu două camere ce servesc drept grădiniţă, respectiv şcoală.
Clădirea bătrânească ce adăposteşte cele două săli de clasă este friguroasă, scorojită, iar timpul îndelungat, iernile geroase, ploile abundente şi, nu în ultimul rând, nepăsarea şi neglijenţa unora au lăsat semne adânci peste şcoala romilor.
Pereţii sunt crăpaţi şi coşcoviţi pe alocuri, tavanul din lemn este mâncat de carii, podelele sunt şubrezite, multe bucăţi lipsind din pardoseală, tâmplăria este uzată şi coşcovită, iar ferestrele permit vântului să-şi facă simţită prezenţa.
Prima cameră, cea care deserveşte preşcolarilor, este rudimentară, mobilată cu bănci vechi, din peisaj nelipsind soba cu lemne şi robinetul din tablă, cu lighean.
Este locul în care educatoarea Maria Mihaela Avram, însărcinată în şapte luni, se încăpăţânează să nu renunţe şi să le ofere copiilor din satul uitat de lume o minimă educaţie. Este al doilea an de când vine zi de zi, trei kilometri pe jos, „de la şosea”, din Capu Codrului.
„Prima dată când am venit am fost foarte dezamăgită, am zis că n-o să mai vin când am văzut şcoala cum arată... În grădiniţă nu era absolut nimic, tot ce vedeţi acum e făcut de mine. Am zis să nu renunţ, să ajut puţin aceşti copii. Sunt 30 de copii înscrişi acum, dar vin mai puţini. Mulţi nu au cu ce să se îmbrace, cu ce să se încalţe”, mărturiseşte Maria Mihaela Avram
Aceasta se străduieşte să transforme camera sărăcăcioasă într-o sală prielnică jocurilor, iar în ajutor i-au sărit câteva educatoare „de la oraş” care au donat grădiniţei jucării, jocuri, planşe, un covor, penare, ghiozdane, carioci, lucruri pe care părinţii micuţilor nu şi le permit.
„Aici se trăieşte din cerşit, iar copiii vin pentru lapte şi corn. Încercăm să-i ajutăm, să-i aducem la grădiniţă, să mai vorbim cu părinţii”, spune cu compasiune educatoarea.
La rândul lor, copiii sunt înfofoliţi în geci groase, poartă căciuli şi par să demaşte că în cătunul izolat domnesc murdăria, lipsurile şi o sărăcie greu de imaginat.
La şcoală se învaţă doar scrisul, cititul şi socotitul
În camera alăturată, 11 copii încearcă să înveţe carte. Este numărul înscrişilor, căci cei care într-adevăr vin la şcoală sunt mult mai puţini. Elevii învaţă în regim simultan, de la clasa I până într-a IV-a, astfel că patru generaţii diferite stau alături la şcoala din cătun.
„Scris, citit, socotit. Cu astea ne chinuim, cu deprinderile de bază. Elevii nu frecventează zilnic şcoala, ba nu au hăinuţe, ba papuci, mai merg la cerşit, stau cu fraţii mai mici. Nu îi interesează şcoala şi vin mai mult pentru lapte şi corn, iar părinţii nu colaborează cu şcoala”, ne povesteşte învăţătoarea Alina Buta, care stă la catedra din cătun din 2010.
„Prima dată am rămas şocată, dar cu timpul m-am obişnuit. Am fost şocată pentru că ei nu fac nimic pentru a ieşi din sărăcia asta, se mulţumesc cu ce au. Se duc la cerşit, iau ceva de mâncare şi cu atât rămân”, mai spune învăţătoarea.
Aceasta a mai mărturisit că elevii săi nu primesc manualele sau caietele acasă din pricina faptului că vin cu acestea rupte de către fraţii lor mai mici.
„Cu ce prind în clasă, cu aia rămân”, a mai completat Alina Buta.
Însă cei mici, ca toţi copiii, au visuri. Cu toate că în catalog predomină calificativele de Suficient şi Insuficient şi abia reuşesc să vorbească şi să scrie corect în limba română, elevii visează la cariere precum director de şcoală sau medic.
Directorul şcolii din Capu Codrului, prof. Mircea Mihăilă, unitate la care este arondată şcoala din Ţâmpoceni, ne-a explicat că şcoala din cătun a fost construită între anii 1988 şi 1991, fiind renovată în fiecare an.
„De când sunt eu director, în fiecare an am efectuat reparaţii. Clădirea arată în acest mod din cauza stricăciunilor, a distrugerilor celor care locuiesc acolo. La 1 septembrie se poate vedea o faţă umană a acelei clădiri, însă, pe parcursul anului, se distruge. Şcoala primară de acolo este frecventată doar de elevii foarte săraci, ceilalţi venind la şcoala de la centru”, a declarat Mircea Mihăilă.
Acesta a mai arătat că rata de abandon şcolar al acestor copii, în ciclul primar, este de 10%, în vreme ce doar jumătate dintre ei reuşesc să finalizeze şi ciclul gimnazial.
O lume murdară şi săracă
Localnicii de la Ţâmpoceni trăiesc într-o sărăcie greu de imaginat, într-o lume murdară, o lume în care s-au născut şi de unde le e foarte greu să iasă. Chiar apariţia maşinii reporterilor Monitorului de Suceava e prilej de rugăminte pentru o pomană.
„Faceţi o pomană cu noi că suntem necăjiţi şi săraci”, ne abordează o bătrână.
Într-un dicționar de sinonime, în dreptul cuvântului ”sărăcie” ar putea scrie Ţâmpoceni, la fel cum numele cătunului ar putea sta la fel de bine în dreptul sintagmei „lipsă de speranţă”.
