Orfelinatul Groazei din Siret dispare cărămidă cu cărămidă

13. Este cifra care se leagă ca un blestem de viaţa lui Florentin Plai, acum un bărbat de 36 de ani, din Siret. La vârsta de 7 ani a fost abandonat şi a ajuns în Spitalul de Neuropsihiatrie de la Siret, cunoscut de toată lumea drept Orfelinatul Groazei. Următorii 13 ani şi i-a petrecut aici, într-un mediu presărat de abuzuri, foamete şi bătăi. A fost unul dintre locatarii camerei cu numărul 13 din Casa Groazei, iar acum se uită, poate pentru ultima dată, la geamul de unde privea lumea din exteriorul gardului şi la care tânjea să ajungă. Dorea să ia contact cu libertatea, să meargă la biserică şi să vadă cum e să ai o familie adevărată. Şi a mai visat ca unul dintre străinii care au ajuns la Siret după 1990 să-l înfieze şi pe el, pentru a ajunge într-o altă lume. Una pe care a reuşit să o vadă mult mai târziu şi care i s-a înfăţişat incomparabil mai bună faţă de ceea ce-i ofereau camera 13 şi infirmierele care lucrau în Casa Groazei. O parte dintre aceste visuri de copil i s-au îndeplinit, dar la unele încă se mai gândeşte cu nostalgie.

Amintirile din cei 13 ani petrecuţi în prizonierat nu sunt dintre cele mai plăcute, iar acum, când se uită la demolarea clădirii, speră să scape de coşmarurile care-l mai bântuie uneori.

„Asta era dorinţa oricui, să nu locuiască aici”

Culmea ironiei, după 13 ani petrecuţi în Orfelinatul Groazei, Florentin Plai a ajuns să locuiască la doi paşi de clădirea în care i s-au furat copilăria şi tinereţea. Oricât ar încerca să uite anii petrecuţi acolo, nu poate să o facă. Demolarea fostei cazărmi militare din perioada austro-ungară pare soluţia cea mai bună pentru ca timpul să estompeze din tristele amintiri.

„Eu de mic copil am crezut că viaţa este crudă. Mă gândeam să scăp de aici, cred că asta era dorinţa oricui, să nu locuiască aici”, a mărturisit Florentin Plai.

Fiecare flash din viaţa de internat al Casei Groazei este ca un cuţit care se răsuceşte într-o rană mereu deschisă.

„Dacă eram pedepsiţi nu ne dădea mâncare, întâi mâncau infirmierele şi apoi ajungea mâncarea la masa copiilor, erau şi copii bătuţi, şi abuzuri, a fost foarte greu”, sunt asocierile invariabile din mintea lui Florentin Plai.

Cei 13 ani petrecuţi în spatele zidurilor groase au fost cât o veşnicie pentru băiatul lăsat pradă unui sistem crud. Îşi aminteşte locul fiecărei cărămizi, unde era soare şi unde era umbră, dar şi cum erau distribuiţi colegii de suferinţă: copiii mici care se hrăneau la biberon, şcolarii, tinerii invalizi din cărucioare, dar şi cei pe care nu trebuia să-i vadă nimeni, la subsolul clădirii.

“Erau căţăraţi pe gratii săracii, de foame, că nu aveau ce mânca”

Imaginile din Orfelinatul Groazei au rămas întipărite nu doar în memoria celor care au fost internaţi aici. Oamenii din Siret îşi amintesc cu strângere de inimă imagini desprinse parcă din filmele horror.

„Îi ţin minte când erau căţăraţi pe gratii, se căţărau aici săracii, de foame, că nu aveau ce mânca, plângeau, era un dezastru pentru ei. Era o jale cu J mare ce se întâmpla aici pentru nişte copii amărâţi. Era mai rău ca la închisoare, şi acolo le mai dădea drumul în libertate, dar aici nu”, a rememorat Liliana Cârdei.

Chiar dacă mulţi dintre sireteni nu au intrat niciodată în Spitalul de Neuropsihiatrie, imaginile pe care le-au văzut în diferite reportaje tv şi poveştile pe care le-au auzit, de multe ori chiar din gura celor maltrataţi, i-au convins că imobilul trebuia dărâmat.

„Au fost mulţi copii chinuiţi aici, chinuiţi groaznic, aici a fost casa groazei”, a concluzionat Aurel Gurcăl, un bărbat care locuieşte la doi paşi de clădirea aflată acum în demolare.

Adrian Popoiu: „Toţi se bucură că se dărâmă această clădire”

Demolarea Orfelinatului Groazei a început în urmă cu aproximativ două săptămâni, după ce Consiliul Local Siret a aprobat suma de 140.000 de lei necesară acestor lucrări. Primarul din Siret, Adrian Popoiu, recunoaşte că această clădire este asociată cu o casă a groazei şi a fost o pată neagră pentru tot oraşul, iar demolarea ei a fost un gest către normalitate: „Toţi se bucură, nu am auzit pe nimeni dintre foştii beneficiari să aibă o strângere de inimă sau să privească cu jind la acea clădire, toţi se bucură şi spun că este un pas de care oraşul Siret avea nevoie”.

Poate cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe sunt chiar oamenii a căror viaţă a fost influenţată în mod ireversibil de anii petrecuţi în acea clădire.

„Nu-mi pare rău că se dărâmă. Chiar glumeam şi spuneam că vila mea de sus se dărâmă”, a spus cu o ironie amară Florentin Plai. 

Chiar dacă nu ar fi fost demolată, clădirea care a adăpostit Orfelinatul Groazei s-ar fi prăbuşit singură. Muncitorii care lucrează aici sunt de părere că multe zile nu ar mai fi avut în condiţiile în care nu se investeau sume importante pentru reabilitare.

„Era degradată în ultimul hal, nu se mai putea locui şi după câte am înţeles au venit investitori care să o cumpere, dar nu au mai avut posibilitate să facă nimic din ea”, a precizat unul dintre muncitorii care lucrează la demolarea clădirii.

A fost închisoare pentru copii şi tineri timp de trei decenii

Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, înfiinţat în anii 1967-1968, odată cu interzicerea avorturilor în România comunistă, a fost cea mai mare instituţie de psihiatrie infantilă din ţară, cu peste 2.000 de copii şi tineri. Oameni din toate colţurile ţării s-au descotorosit aici de copiii cu probleme psihice, cu handicapuri fizice, dar şi de cei fără nici o problemă, dar nedoriţi. În spatele porţilor mari şi al zidurilor, s-au petrecut abuzuri greu de imaginat, dezvăluite după 1990 de imagini filmate de străini şi confirmate de copiii care au fost ţinuţi ca nişte prizonieri periculoşi.

Clădirea care se demolează acum are o suprafaţă de 3.150 de metri pătraţi, iar iniţial a fost cazarmă militară.