Cine şi de ce a ruinat Avicola Suceava?

Aproape 600 de angajaţi, sute de mii de tone de carne exportată în toată lumea, condiţii decente de muncă pentru angajaţi - toate acestea se regăseau, în 1989, la Avicola Suceava. Cel sub conducerea căruia s-a ajuns la acest nivel, în 16 ani, medicul veterinar Florin Şandru, a fost ultimul dintre directorii suceveni schimbaţi în ianuarie 1990 de cei cărora le-a fost şef. Cu urmaşii lui, în zece ani combinatul de păsări a pierdut pieţele de desfacere, a acumulat datorii, a fost vândut de stat, a intrat în faliment şi iar vândut. Astăzi, pe scheletele halelor de la Burdujeni, Plopeni şi Iţcani mai bântuie doar fantomele a milioane de păsări şi hoţii de fier vechi.

„În anii 1967-1968 se vindeau doar păsări vii. Românii nu cumpărau păsări sacrificate”

Unul dintre cele mai răsunătoare falimente din industria suceveană a fost cel al unui complex care, cel puţin teoretic, îndeplinea toate condiţiile de a rămâne şi după 1990 o întreprindere fanion a economiei româneşti.

Avicola Suceava, ale cărei ultime unităţi de producţie au fost construite cu doar cinci ani înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, şi-a închis porţile în octombrie 1999, când au fost sacrificate ultimele păsări şi au rămas şomeri 386 de angajaţi. Management defectuos, privatizări dubioase, greve, procese şi în final falimentul şi vânzarea pe bucăţi este, pe scurt, istoria post-revoluţionară a acestei societăţi.

Istoria de dinainte de Revoluţie am aflat-o de la cel care a pus de fapt bazele combinatului de păsări, pe care l-a şi condus vreme de 16 ani - doctorul veterinar Florin Şandru.

Prima fermă de păsări pentru carne, cu opt hale care se întindeau pe 16.000 de metri pătraţi, a fost înfiinţată în 1966, în Iţcani, pe drumul Mitocului. Ferma aparţinea de GOSTAT-ul Burdujeni. Potrivit doctorului Şandru, aici se creşteau 400.000 de capete de păsări pe serie, care erau sacrificate la abatorul de la IRIC. „În anii 1967-1968 se vindeau doar păsări vii. Românii nu cumpărau păsări sacrificate. Existau abatoare doar la Crevedia şi Burdujeni”, ne-a spus doctorul.

Câţiva ani mai târziu, în 1971, a apărut Întreprinderea Avicolă Iţcani, cu platforma de pe Aleea Dumbrăvii. În pădurea de stejar, înconjurată de un tranşeu unde cândva patrulau militari, s-a înfiinţat una dintre cele mai profitabile întreprinderi din Suceava.

„Am înfiinţat-o cu ce era. Am transformat în hale pentru păsări vechile depozite de armament ale Securităţii din pădure de la Burdujeni. Am reconstruit, am acoperit  clădiri şi am crescut păsări ani de zile, până am primit investiţii pentru această platformă, în cincinalul 1975-1980”, a explicat medicul.

Aşa a apărut o platformă modernă, cu 18 blocuri în care erau crescute păsări de carne, de reproducţie şi tineret. Construirea abatorului de păsări de pe Aleea Dumbrăvii, în 1978, a completat ciclul tehnologic. Doar producerea de furaje lipsea, acestea fiind aduse de la fabrica de la Vereşti. Dintre cei 550 de muncitori, aproximativ 150 lucrau numai la abatorizare. Zilnic, aici se tăiau 16.000 de păsări. Industrializarea şi urbanizarea au schimbat şi preferinţele alimentare ale românilor, care au acceptat că şi găinile tăiate la abator se pot consuma fără riscuri.

Până în 1989, Avicola Suceava producea 250 de tone de carne lunar şi 130.000 de ouă zilnic

Tirurile încărcate cu carne plecau spre gara din Suceava sau spre portul Constanţa, iar puii crescuţi şi tăiaţi la Burdujeni ajungeau în magazinele din Rusia, Japonia, Italia sau Ungaria. De asemenea, aprovizionau cu carne şi piaţa suceveană, care a fost printre cele care au avut mai puţin de suferit, din acest punct de vedere, în perioada comunistă.

„La început se aduceau păsări de la Arad, Buzău, Crevedia, dar ulterior totul se producea la noi. 70-80 de tone lunar plecau la export. Principalul beneficiar era la Vladivostok. Ruşii luau puii întregi”, îşi aminteşte dr. Şandru.

Cantitatea de produs finit se ridica, lunar, la 250-280 de tone. Cererea în creştere pe piaţa străină şi nevoia de valută pentru plata datoriei externe au dus inevitabil la dezvoltarea şi diversificarea acestui sector al industriei alimentare. În 1983-1984 s-au construit fermele de rase uşoare - pentru ouă, de la Plopeni. „Producţia de ouă de consum era de 130.000 pe zi. Livram majoritar la Bucureşti, dar ouă pentru reproducţie şi consum am dat şi la export. Tot noi făceam aprovizionarea judeţului, la toate Alimentarele şi cantinele”, spune dr. Florin Şandru.

Combinatul mergea bine, presa socialistă îl dădea mereu ca exemplu de bună administrare şi producţie. Colecţia „Flacăra” din anul 1988 stă mărturie despre locul pe care îl ocupa întreprinderea suceveană în economia românească. În incinta abatorului s-a construit o cantină pentru salariaţi, s-au înfiinţat sere cu flori, iar în pădure, în perimetrul Avicola, directorul Şandru a luat decizia de a amenaja un iaz cu peşte, acoperit de nuferi, pe malul căruia păşteau căprioare. „Am fost la Avicola din prima zi, din 1966”, a spus medicul. În cei 16 ani cât a fost director, dr. Şandru apreciază că a fost un profesionist ferm şi corect.

În valul schimbărilor din decembrie 1989, unii dintre foştii săi subordonaţi nu au fost de aceeaşi părere. În ianuarie 1990, după modelul deja brevetat la toate celelalte fabrici din judeţ, aceştia l-au chemat în curtea întreprinderii şi cu un cor de huiduieli i-au cerut să plece din societatea pe care a ridicat-o de la prima cărămidă.

Cu inima frântă, a părăsit Avicola fără să se mai uite în urmă. Infarctul care a venit imediat l-a făcut să refuze ulterior solicitarea de a se întoarce, primită după câteva luni, de la noua conducere post-revoluţionară. L-a întristat atitudinea celor cu care a lucrat zeci de ani şi despre care a crezut că au construit împreună. Tot trist l-am găsit şi astăzi, în apartamentul vechi în care locuieşte de o viaţă, împreună cu soţia sa, înconjurat de fotografii şi amintiri dragi, cum este şi povestea de succes a combinatului de păsări.

Prezentul fostei întreprinderi fanion a economiei sucevene este însă un punct dureros, despre care doctorul refuză categoric să vorbească.

Declinul Avicola

După 1990, societatea Avicola Suceava a pierdut pe rând aproape toate pieţele de desfacere, atât în afara graniţelor, cât şi în ţară. Dintr-o întreprindere profitabilă, a ajuns ca în câţiva ani să fie înglodată în datorii. În martie 1998, statul a decis să scape de ea, astfel că Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) Bucureşti a vândut pachetul majoritar de acţiuni, 69,9%, către firma italiană Agricola Spera International. Clauzele contractului de vânzare au fost ţinute de FPS secrete mai bine de doi ani.

Preţul plătit de italieni a fost de aproximativ 30 de miliarde de lei. Restul acţiunilor a rămas la SIF II Moldova. La preluare, Avicola Suceava avea 80.000 de găini pentru carne şi ouă, 230 de tone de carne în stoc, 150.000 de ouă în incubaţie, furaje pentru o lună şi jumătate şi contracte de livrare în judeţele Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Vaslui şi Bistriţa-Năsăud. Capitalul social era de 32 de miliarde de lei vechi, iar datoriile la bănci, bugetul de stat şi furnizorii de nutreţuri, de 26 de miliarde de lei vechi. După un an şi jumătate de exploatare, datoriile aproape s-au dublat, iar italienii au închis definitiv porţile complexului.

În octombrie 1999 au fost sacrificate ultimele păsări şi cei 386 de salariaţi au plecat acasă, după ce în ultima decadă a lunii precedente fuseseră în grevă generală pentru că nu-şi primiseră salariile pentru luna august.

Cine-i vinovat?

Reprezentanţii Guvernului la Suceava, de la acea vreme, dădeau asigurări că este vorba doar despre o închidere temporară şi că din ianuarie 2000 activitatea va fi reluată, asta însemnând inclusiv achitarea datoriilor la stat şi bănci şi realizarea de investiţii. În caz contrar, sancţiunea ar fi fost rezilierea, de către FPS, a contractului de privatizare cu firma Agricola Spera.

Anul 2000 nu a adus însă decât creşterea datoriilor la aproape 40 de miliarde de lei vechi şi o solicitare din partea Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială către Tribunalul Suceava, de declanşare a procedurii de faliment a SC Avicola pentru recuperarea unei datorii de peste 10 miliarde de lei vechi. O ultimă tentativă de a folosi Avicola în scopul pentru care a fost înfiinţată a venit din partea unuia dintre creditori, un furnizor de nutreţuri, care a încercat să-şi recupereze o datorie de circa 160 de milioane de lei vechi. Acesta a închiriat două hale, le-a populat cu 24.000 de găini ouătoare şi a fost o perioadă crescător de păsări.

În acelaşi timp, şi-au încheiat activitatea la Avicola şi foştii salariaţi, de la directori şi lideri de sindicat până la portar.

La începutul lunii februarie a anului 2002, Tribunalul Suceava a emis o hotărâre judecătorească de instituire a procedurii de faliment. Totalul datoriilor acumulate de Avicola era de aproximativ 38 de miliarde de lei vechi, fără penalităţi, în timp ce capitalul social era cu 10 miliarde de lei vechi mai mic. Singura soluţie identificată pentru recuperarea datoriilor a fost - cum altfel? - vânzarea de active. Astfel, platforma din pădurea de la Burdujeni, de pe Aleea Dumbrăvii, a fost cumpărată de un om de afaceri sucevean şi clădirile goale sunt încă în picioare. Din abator, în schimb, şi din halele de pe platforma Plopeni nu au rămas decât scheletele. Tone de utilaje de inox au fost tăiate şi vândute. Hoţii de fier vechi sunt o prezenţă constantă printre ruine, scormonind zilnic după fier care ar putea fi vândut. Cei care au avut nevoie de cărămizi, de lemn de foc sau alte materiale care au putut fi valorificate prin gospodării s-au autoservit la liber, fără nici o remuşcare. Doar cândva au fost ale statului, adică ale noastre, ale tuturor.

Singurul lucru greu accesibil la Avicola a fost doar arhiva întreprinderii, de care foştii salariaţi au avut nevoie la calcularea sau recalcularea pensiilor. Considerată pierdută la un moment dat, aceasta a fost recuperată abia în 2010, după ani de căutări. Cele circa 3.000 de dosare ale foştilor angajaţi au fost descoperite întâmplător, de cumpărătorul unui depozit al societăţii, care a dat peste arhiva pe care toţi o credeau de negăsit. Aşa cum par a fi şi vinovaţii de ruinarea unei întreprinderi care nu avea nici un motiv să nu fie rentabilă. Ei totuşi există şi cândva vom şti cine au fost beneficiarii acestei distrugeri.