Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Farmecul oraşului Rădăuţi, cu ale sale clădiri istorice, printre care, plimbându-te, poţi vedea cu ochii minţii târgoveţii de acum sute de ani, strigându-şi marfa, este egalat poate doar de faima sa, de centru al schimburilor comerciale din ultimii 500-600 de ani.
Situată la contactul dintre zona muntoasă şi cea de podiş, aşezarea Rădăuţiului a devenit un centru al schimburile comerciale dintre cele două regiuni. Târgurile de la Rădăuţi sunt atestate din vremea lui Ştefan cel Mare, printr-un document de la 1481, când domnia a intervenit pentru a reglementa problemele legate de aceste manifestări, a căror existenţă era cu mult mai veche.
Privilegiul de a ţine târguri a influenţat dezvoltarea Rădăuţiului, atât în evul mediu, cât şi în perioada antebelică.
Faima târgului nu i-a adus doar foloase, ci şi ponoase, fiind de multe ori ţinta atacurilor prădalnice ale armatelor străine, îndeosebi tătari, otomani, polonezi şi cazaci, care l-au jefuit şi au dat foc oraşului, de mai multe ori.
În timpul stăpânirii austriece (1775-1918), târgul medieval a fost transformat într-un oraş modern, prin asanarea mai multor mlaştini, canalizarea numeroaselor fire de apă care străbat oraşul, trasarea arterelor principale, apariţia de noi clădiri, ateliere de manufactură, dar şi a crescătoriei de cai.
Între 1830 şi 1859, la Rădăuţi a funcţionat şi o fabrică de hârtie, într-o clădire de pe strada Papetăriei, existentă şi astăzi, numită de localnici „Moara lui Papir”.
La 1817, Francisc I (1792-1835), venit în vizită, descria Rădăuţiul drept „o localitate mare, regulat plasată, cu case separate, înconjurate cu grădini. Casele sunt bine construite, parte cu etaj, mai multe din lemn, îngrădite cu gard de nuiele. Ajungem apoi, printr-o uliţă lungă, într-o piaţă mare, înconjurată de case fără etaj, şi, de aici, peste un podeţ, într-un loc îngrădit cu ştachete şi stâlpi de piatră, unde se află clădirile Caal, la mijloc o biserică mare de piatră, biserica Bogdana, şi un turn de piatră, la dreapta”.
Evoluţia sa este remarcată de E. Grigorovitza, în amintirile sale despre „Târgul Rădăuţului”: „Ce era Rădăuţul, acum 50 de ani în urmă (pe la 1860 – n.r.), nu mai este astăzi. Târg moldovenesc de frunte, aşa de frumos şi viu, nici nu ştiu dacă se mai găsea prin ţinuturi româneşti. Viu e Rădăuţul şi astăzi, nu-i vorbă, ba s-a făcut chiar oraş în toată puterea....
S-au croit drumuri late şi petruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirei, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirurilor de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul”.
Babilonul Moldovei
Târgurile de la Rădăuţi atrăgeau oameni din toate localităţile din jur şi chiar din alte zone, aici putând fi întâlnit un amalgam de populaţii care făceau parte din imensul Imperiu Austro-Ungar.
Un astfel de moment (1845) este rememorat de faimosul istoric literar I.G. Sbiera:
„Când venia Vineria, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulţime de oameni, de împleau ticsit piaţa cea foarte spaţioasă din mijlocul oraşului. Tot negoţul se făcea numai prin intermediul limbii româneşti; chiar în zile de rând, nu auzeai vorbindu-se decât româneşte.
Înşişi străinilor li plăcea a vorbi româneşte, ca să se deprindă mai bine într-un graiu de carele aveau mare trebuinţă pentru îndestularea trebuinţilor zilnice; mai ales Nemţii şi Jidanii făceau aceasta”.
Tot Grigorovitza povesteşte cum „Vinerea, în ziua târgului, veneau la Rădăuţi şi Lipovenii de la Fântâna Albă, cu vlădica lor, veneau şi Ciangăii din săliştele ungureşti Hadicfalva, Andreasfalva şi Istenşeghiţ, şi Şvabii din Frătăuţi şi Voevodeasa, şi Rusnecii ulduroşi din Mileşăuţi şi câte alte viţe străine”.
De la cei care au văzut cu ochii lor forfota acelor vremuri au rămas mărturii grăitoare asupra pieţei târgului Rădăuţi.
„Ce înfăţişare liniştită şi curată avea, pe atunci, această piaţă! Mare şi îndemânatică cum e, în parte, şi în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului. Din deosebitele părţi ale acestei pieţe plecau drumuri frumoase, cum se văd încă şi astăzi, spre împrejurimile târgului. Drumurile au rămas vestite pe urma plopilor mândri, pe cari locuitorii mărginaşi nu prea îi vedeau cu ochi buni. Nu-i sufereau din pricina umbrei întinse ce făceau aceşti arbori înalţi pe ogoare, dar cari au dat poate naştere la numele trufaş ce-l au, astăzi, încă şoselele Rădăuţului în limba poporului, zicându-le <drumuri împărăteşti>.
În susul pieţei, cum am zice, se vede şi acum, după plopii mai răsăriţi prin vechimea lor, unul din aceste drumuri falnice, ce duce, larg şi îndemânatec, cu şanţuri adânci pe delături, cătră satul Frătăuţul Vechiu, cel cu săliştea sa de colonişti Nemţi. Lângă acest sat şi mai sus, spre vestitul câmp al Horăeţului, se află adică gospodăriile şi grajdurile mari ale hergheliei Mitoc, lucru care face pe oricine să înţeleagă îngrijirea ce se dă acestui drum cu adevărat împărătesc”, spune Grigorovitza, amintind de zilele copilăriei sale.
Momentele respective sunt povestite idilic şi de autorii manualului„Geografia judeţului Rădăuţi“, apărut în 1936: „Niciodată nu voiu uita furnicarul acela de oameni, dar nici îngrămădeala de case mari şi multe. Şi, apoi, ce bine erau rânduite casele, toate la linie, pe străzi drepte, bine pietruite şi ţinute curat. De amândouă părţile străzilor, erau lămpi pentru luminat în timpul nopţii.
Casele sunt zidite din cărămidă. Sunt înalte, cu mai multe rânduri sau etaje. Acoperişul lor este de ţăglă sau de tablă de cositor. De amândouă părţile, străzile sunt mai ridicate, bine pietruite, de ţi-i mai mare dragul să mergi pe ele. Părţile acestea se numesc <trotoare>. Fiecare stradă are un nume. Unele străzi au copaci pe margine. Ele se numesc <bulevarde>. În drumul nostru, am ajuns la un loc deschis şi larg. Era o piaţă. Aici era şi mai multă lume. Erau căruţe încărcate cu fel de fel de lucruri, aduse pentru vânzare. Erau mulţi cei care aveau de vândut, dar erau destui şi cei cari voiau să cumpere. În mijlocul oraşului se află o piaţă mare. Se numeşte <Piaţa Unirii>.Aici, sătenii vând orăşenilor: grâu, porumb, vite, ouă, păsări, legume. Sătenii cumpără de aici: lucruri de băcănie, îmbrăcăminte şi încălţăminte”.
Agitaţia din târgul Rădăuţi, diversitatea de lume ce putea fi întâlnită acolo şi importanţa pieţei sunt surprinse de Grigorovitza în scrierile din „Cum a fost odată”: „Privesc în dese rânduri, şi astăzi, la viaţa Rădăuţului; mă uit, în zile de Vineri, cum geme parcă târgul de lume. Văd şi mă uimesc văzând cât e piaţa de mare şi întinsă, abia cuprinde norodul ce vine din satele ţinutului. Mă uit, mai ales, cu sufletul plin de mulţămire, la roiurile de săteni, veniţi din comunele bogate româneşti. Îi văd sosind pe voinicii noştri Români cu carul cu boi frumoşi ori în cărucioara trasă de cai sprinteni de soiu, încunjuraţi de nevestele lor curat îmbrăcate şi de copilaşii rumeni, înşirându-se în piaţă unii lângă alţii. Privesc mişcat şi cu drag la aceste cete de popor harnic, ce-şi aduce, în ziua de Vineri, munca gospodărească şi rodul câmpului, strâns în sudoarea feţei. Cât de mare e târgul Rădăuţului, cât de năprasnică învălmăşeala cu alte neamuri pripăşite, în asemenea zile de întâlnire, când tragi cu urechia la clopotul asurzitor de vânzători şi cumpărători, nu auzi, cu toată împestriţeala chipurilor, decât vorbă... românească”.
Furatul la cântar şi năravurile negustorilor
Cum năravul furtului la cântar, prin diverse mijloace, nu le era deloc străin negustorilor de pe timpuri, în încercarea de a pune capăt acestor „obiceuri”, autorităţile înfiinţează în 1876 Biroul de Măsuri şi Greutăţi, subordonat Ministerului de Comerţ.
Acest birou îi obliga pe toţi negustorii să-şi verifice periodic sistemul de măsurare şi cântărire, interzicând folosirea cântarelor neverificate şi nereglate.
Nu orice marfă putea fi adusă la târg, când voiau negustorii, ci erau stabilite liste clare cu produsele care pot fi aduse într-o zi anume, precum şi preţurile la care să fie vândute.
De exemplu, animalele şi cerealele vândute angro nu erau permise la vânzare decât vinerea, iar produsele destinate consumului zilnic al locuitorilor – lapte, unt, ouă, fructe, legume - puteau fi oferite la vânzare „prin ducere de colo până colo, pe străzi sau din casă în casă”, fără a mai fi necesară intrarea la piaţă.
Dragoş Luchian, în cartea „Rădăuţi, vatră românească de tradiţii”, precizează: „În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, piaţa mare a Rădăuţiului se întindea de la gara mică până la drumul Frătăuţiului şi de la sediul pompierilor până la începutul străzii Voitinelului (Putnei). Se prezenta ca un platou întins, nepietruit, fără construcţii comerciale, doar câteva chioşculeţe ale birtaşilor pieţei, cinci la număr, arătându-se vederii în acest imens patrulater. La nord, piaţa era tronată de edificiul impunător al templului evreiesc, ridicat în 1879. Piaţa era împărţită în două zone distincte – prima, cea mai mare, era oborul de vite, acolo fiind acum parcul, iar cealaltă, botezată piaţa Habsburg, se păstrează şi astăzi, ca piaţă a oraşului”.
Acelaşi autor menţionează că pe străzile dimprejur „se putea vedea, de o parte şi de alta, o înghesuială deosebită de dugheni şi prăvălii mici, insalubre, care încercau să atragă atenţia printr-o etalare curioasă a mărfurilor, agăţate la intrare, aruncate pe scaune ori pe mesele scoase în stradă, ţintuite de pereţi etc. Forfota zilei începea în zori şi se termina seara, trecătorii care comiteau imprudenţa să-şi încetinească pasul pentru a privi în vitrine sau la articolele agăţate la intrarea în prăvălii erau de îndată traşi de mânecă şi invitaţi înăuntru, negustorii oferindu-le cu repeziciune mărfurile lor: opinci, pălării, chimire, sape, coase, lanţuri, guri de ham – dacă aceştia erau săteni; stofe, haine, cămăşi, cravate, ghete, pantofi, umbrele etc., când se întâmpla să fie orăşeni. Cu greu puteau scăpa să nu cumpere ceva, mai cu seamă că vânzarea se făcea cu multă largheţe şi pe datorie”.
Meseriaşii rădăuţeni
Târgul Rădăuţi nu era faimos doar ca loc de desfacere a mărfurilor, ci şi de creare a lor. De exemplu, în perioada 1840-1860, Rădăuţiul ajunsese să fie locul cel mai vestit în facerea trăsurilor boiereşti. Mii de rădvane (trăsuri de lux, trase de mai mulţi cai), caleşti, poştalioane şi naiticeance (trăsurici cu un cal) treceau peste hotare, în Moldova şi Basarabia.
Tot atunci, de o bună apreciere se bucurau fabrica de mucava, moara de hârtie a lui Eckhart, dubăria lui Schulz, cuţătarul Feiger, potcovarul Kornelson sau armurierul Muntzger.
Mărgăritarul coroanei habsburgice
Cândva, aflat la Viena, Ciprian Porumbescu scria celor dragi din ţară că nici un orăşel austriac din vecinătatea capitalei imperiale nu-i la fel de frumos ca Rădăuţiul.
Vizitele dese ale Casei Regale Austro-Ungare în Rădăuţi, dar şi impresiile consemnate ale vremii întăresc aceste spuse.
„Ce falnică e intrarea în Rădăuţi pe drumul acesta, care e ţinut încă mai cu grijă decât cel al Frătăuţului. Doar pe aicia trec căleştile, înhămate cu armăsari, ale domnilor mari de la stăpânire, ce vin – mai ales toamna – la vânătoare de urşi în codrii apropiaţi ai Carpaţilor. Pe aici a trecut, la 1851, şi tânărul împărat Franţ Iosif, chip ca să-şi cerceteze ţările, şi, văzând târguleţul cel curat, cu drumurile sale netede şi croite aşa drept printre rândurile trufaşe de plopi uriaşi, cică ar fi zis <că ţărişoara Bucovinei e mărgăritarul între moşiile coroanei habsburgice>!Uliţa de intrare în târg, dinspre satele Marginea – Horodnic de Sus, e cea mai de samă şi poartă numele de uliţă domnească, adică fiindcă acolo s-au clădit cele dintâi case mai frumoase şi de oameni cu dare de mână. Acolo şi-au aşezat burgherii Rădăuţului grădina lor de petrecere cu şiştaşul, adică foişorul de tragere la ţintă, fără care un târg nemţesc nu se poate închipui. Şi o fabrică de bere se înfiinţase la Rădăuţi, încă din anii cei dintâi, alt lucru de mare căutare, fără care îi vine greu Neamţului să trăiască pe pământ. Cât despre biserică şi şcoală nici că mai vorbă. Erau aşezate tot pe Uliţa Domnească, nu departe de spitalul târgului. Mai ales şcoala a fost zidită cu multă grijă”, se arată în memoriile lui E. Grigorovitza.
În 1851, cei doi primari ai Rădăuţiului, unul pentru comunitatea românească şi unul pentru comunitatea germană, Vasile Hasciuc şi Wenzel Hoffmann, cer ridicarea târgului Rădăuţi la rangul de oraş, motivând că aici se ţin târguri însemnate de multă vreme şi că în fiecare an sporesc populaţia şi numărul clădirilor. În urma diligenţelor întreprinse, se emite hotărârea imperială din 25 decembrie 1852, prin care se ridică târgul Rădăuţi la rangul de oraş, cu toate privilegiile aferente.
Lipsa terenului de construcţii şi continua dezvoltare a oraşului fac ca în primul deceniu al secolului XX o parte din teritoriul pieţei să fie destinată construcţiilor administrative. Clădirea în care funcţiona hala pieţei a fost demolată, în locul ei fiind construit sediul primăriei (1909-1910).
Chiar şi aşa, activitatea comercială sporeşte, peste noapte apărâd noi prăvălii, băcănii, dugheni, depozite de mărfuri, încât numărul persoanelor ocupate cu comerţul ajunge, în anul 1900, la 800, în condiţiile în care în întreg judeţul erau înregistrate doar 1.220.
Din 1912, oraşul Rădăuţi este iluminat electric.
În 1920, oraşul Rădăuţi era vizitat, pentru prima dată, de suveranii României Mari, după cum a fost consemnat în Glasul Bucovinei, nr. 425, din data de 19 mai:
„Familia Regală a sosit, la orele 9, la Rădăuţi. Oraşul era splendid pavoazat şi decorat.
Întreaga populaţie era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Pe Piaţa Unirii se afla un frumos arc de triumf, în jurul căruia se aflau notabilităţile oraşului şi preoţii tuturor confesiunilor, în ornate. La sosirea M.S. Regelui Ferdinand, populaţia a isbucnit în puternice urale”.
După 15 ani, în 1935, timp de o săptămână, străzile Rădăuţiului au fost străbătute de Regele Carol al II-lea, venit să inspecteze manevrele militare ale celor „chemaţi să apere hotarele României întregite”.
Cum sărbătoreau şi cum se distrau vechii rădăuţeni
Viaţa de zi cu zi a târgului Rădăuţi în sec. XIX, dar şi cea din zilele în care se petreceau evenimente importante, este surprinsă de Grigorovitza, ca într-un tablou al vremurilor: „La sărbători şi zile mari, îi vedeai pe Rădăuţeni, după cum li era legea, despărţindu-se în două tabere: papiştaşi (n.r. - catolici) şi pravoslavnici (n.r. - ortodocşi), cari se îndreptau spre bisericile lor. Cine se ţinea, însă, cam la o parte, în zile de aceste, erau cei câţiva evrei şi puţinii protestanţi. La ziua împăratului, însă, la 18 August, se făcea, oarecum, împăcare şi frăţie. Că ieşeau cu toţii, împreună, la parada mare.
Vedeai rânduri, rânduri, pe toţi slujbaşii, amploiaţii, ofiţerii şi mari şi mici, vlăstari din toate neamurile, cu galoane şi cu felendreşuri, amestecându-se prietenos cu burgherii îmbrăcaţi în haine negre şi cu Moldovenii târgului, în zuboanele lor lungi – veniţi toţi cu feţele senine să cânte, în bubuitul săcăluşelor, imnul împărătesc <Gott erhalte>”.
„Decât şi lumea cealaltă îşi avea locul ei de petrecere şi chefuială. Burgherii mergeau, cu nevestele, cu copiii şi cu cunoscuţii lor, la grădina târgului, unde cei mai bătrâni şi cu vază se îndeletniceau cu împuşcatul în şiştat, împărţind la ţintaşii mai iscusiţi tot felul de daruri. Trăgaciul cel mai de samă dintre biruitorii la ţintă se alegea, în urmă, craiu (Schutzenkonig), vrednicie de care se bucura, apoi, tot anul. Căci craiul ţintaşilor avea şi oarecari drepturi deosebite, aşa, de pildă, să-şi verse veninul şi necazul cu orice fel de sudalmă, oricum i-ar fi venit pe limbă.
Băuturica roşcată a berarului Ştolţ curgea gârlă, iar cârnaţele leahului Davidovici şi aluaturile vădanei nemţoaicei Huber se mâncau cu sutele. Tineretul, însă, floarea şi nădejdea neamului burgheresc, se legăna, în sunetul bandei ungureşti, în jocuri şi ţupăieli cari de cari mai sburdalnice.
Românii noştri petreceau şi ei – tot între dânşii – dar mai altfel. La casa cea mare şi frumoasă a bogătaşului Larionescu, câteodată şi în grădina bătrânului Buculei, se făcea horă mare. În ceardacul din jurul casei şedeau, aşezaţi la mese întinse, bătrânii şi sfătuiau, îndulcindu-şi necazurile cu vin de Odobeşti, adus de jupânul Barber. Flecăii şi fetele se cinsteau cu rachiu dulce trandafiriu, zis <rozoglio>,sau de cel gălbui, făcut cu coaje de portocale – băuturi cumpărate de la băcanul, jupânul Reichman. Alţii se îndopau cu turtă dulce şi beau must vechiu de pere, ce-l vindea lipoveanul Ivanuşca la o tejgheluţă, lângă portiţă. Şi lăutarii ţigani, aduşi înadins de la pădurea Ulevei, trăgeau din cobză, naiu şi ţimbal nişte arcane şi căzăceşti de se ridica numai cât colbul ogrăzii. Şi jucau fetişcanele Moldovenilor noştri cu cosâţele în vânt, de le scăpărau salbele de sorcoveţi pe la gât. Iar flecăii sminteau pământul tropăind, până o schimbă scripcarul cărunt Buşan, deodată, mai pe domol şi se lănţuiau cu toţii, tineri şi bătrâni, în horă legănată şi molatică.
Astfel petreceau Rădăuţenii la zile mari şi sărbători, fiecare după felul şi gustul său şi între ai săi”.
„Drumul de fer” şi regimentul „fercheş”
Două întâmplări care au tulburat liniştea urbei Rădăuţiului sunt relatate cu umor de Grigorovitza.
„Domnii de la stăpânire, hotărând să fericească şi Bucovina cu un drum de fer, s-au gândit şi la prea credincioşii burgheri ai Rădăuţului, şi, înainte de a croi, în chip nestrămutat, linia pe unde trebuia să treacă drumul acesta, i-au îndemnat pe Rădăuţeni să întâmpine, cu oarecare jertfe din partea lor, fericirea ce avea să li cadă cu hârzobul din cer, adică să deie din toloaca lor mare, dinspre partea Frătăuţului, fără plată, locul cât va trebui pentru ca să li vie gara mai aproape de Rădăuţi.
Furtuna ce s-a stârnit în sfatul târgului şi între târgoveţii nemţi mai ales, când s-a aflat despre această năzdrăvănie, era cât pe ce să întreacă revoluţia de la 48. Au sărit burgherii noştri ca leii să-şi apere drepturile lor primejduite. Erau neînchipuite şi fără număr nenorocirile ce aveau să iasă de pe urma unei asemenea pacoste. Întâi era să li se taie în două şi să li se strice drumul cel frumos cu plopi; erau să li se omoare vitele şi porcii ce păşteau pe toloaca de acolo; era să li se ieie locul cel mai drăguţ pentru creşterea gâştelor şi curcilor. [...] Aşa de crunt s-au pus îndârjiţii Rădăuţeni pe jalbe, plângeri şi împotriviri, încât s-au îndurat domnii de la stăpânire şi... i-au lăsat în pace.
Ani de-a rândul, au trebuit, în urmă, sumeţii burgheri să suspine după ceea ce aruncase de la ei. Şi oftau Rădăuţenii din greu, când avea câte unul din ei de făcut vreun drum mai în depărtare şi trebuia să se acaţe de diligenţă sau trăsură scump plătită, uneori pe la miez de noapte, şi să plece prin frig şi ploaie până la staţia din satul unguresc Hadicfalva”.
Influenţa femeilor vremii a ieşit la iveală când stăpânitorii au vrut să aducă aici piesa de rezistenţă a armatei austro-ungare: „Altă comedie şi mai boacănă au văzut-o Rădăuţii când a fost vorba să se aducă regimentul de călărime, de care se ivise nevoie prin locurile noastre. Căci iată ce s-au gândit domnii de la stăpânire: loc mai îndemânatec nici că poate să găsească pe faţa pământului! Mai ales că toloaca mare a târgului, unde era să se facă staţia de drum de fer, nu li ieşia din cap domnilor şi se potrivea de minune pentru clăditul de cazărmi şi grajduri. Şi nu mai încăpea, apoi, nici vorba că, unde e herghelie, pot să steie şi regimente întregi de călăreţi! Şi era să li vie Rădăuţenilor regiment de husari, nu altceva. Ştiţi, de cei cu nădragii strâmţi şi cu găitane pe la cojoacele purtate numai cât aşa, pe umere! Şi tot băieţi fercheşi, cu ofiţeri de neam unguresc mare, numai cât grofi unul şi unul. Dar tocmai aicia era beleaua. Că s-au ridicat, de astă dată, nu Nemţii bărbaţi, ci burgheroaicele cele groase şi mi s-au năpustit cu gura, de le umbla limba foc. Că li era, acum, primejdia de-a fetelor lor”. Drept urmare, cazarma de călăreţi a fost înfiinţată tocmai peste Prut, la Jucica, unde localnicii au considerat-o mai mult decât binevenită pentru economia locală.
