Sporturile de iarnă la Vatra Dornei, o poveste mereu romantică şi savuroasă

Vatra Dornei este considerată de multă lume cea mai importantă localitate din judeţul Suceava unde se practică sporturile de iarnă. Amplasată într-o zonă geografică favorabilă, Vatra Dornei a fost ridicată la rangul de staţiune de interes naţional şi din perspectiva practicării sporturilor de iarnă, parţial şi pentru că aici există baze de tratament pentru diferite afecţiuni.

Chiar dacă în această zonă sporturile de iarnă s-au practicat dintotdeauna, înfiinţarea unor pârtii autorizate şi a unui serviciu salvamont care să poată interveni în caz de necesitate este de dată destul de recentă. Practic, dezvoltarea staţiunii pe linia practicării sporturilor de iarnă a început odată cu darea în funcţiune a telescaunului, la sfârşitul anilor 1970.

„Pârtii au fost mereu în zonă, dar fără tracţiune pe cablu”

În anul de graţie 2015, Vatra Dornei se poate lăuda cu trei pârtii de schi, dintre care unele au şi nocturnă şi permit practicarea acestui sport şi la ore târzii. Până aici a fost un drum lung şi sinuos, iar pasionaţii de sport din zonă ajunşi acum la o vârstă înaintată îşi amintesc cu plăcere despre perioada în care totul se făcea din improvizaţii.

Pentru că dealurile şi munţii din zona Vatra Dornei au constituit un cadru natural perfect pentru cei care au îndrăznit să-şi pună doagele în picioare pe post de schiuri, istoria acestui sport are rădăcini atât de vechi încât nimeni nu cred că le poate preciza.

Elisei Ursu este unul dintre veteranii sporturilor de munte din bazinul Dornelor. La cei 88 de ani ai săi a trăit şi clipe când l-a putut admira la schi pe regele Mihai, dar şi pe alţi oameni importanţi din perioada interbelică, printre care prinţul Nicolae sau generalul Mociulschi.

„Eu schiez de când mă ştiu, iar pârtii au fost mereu în zonă, dar fără tracţiune pe cablu. În acele vremuri nimeni nu se preocupa să amenajeze pârtii şi totul se făcea doar de către pasionaţii de sport”, şi-a amintit Elisei Ursu.

Până în 1989 nu au existat monitori de schi

Vremurile când în loc de schiuri se foloseau doage, iar beţele erau înlocuite cu câte un par de lemn au trecut uşor-uşor, iar prin anii 1960 au început să apară şi echipamentele de schi. Totuşi, pentru a-ţi procura astfel de echipamente era o adevărată aventură şi aveai nevoie de multe cunoştinţe şi relaţii, magazinele de specialitate fiind ca şi inexistente. În ciuda acestor piedici se schia destul de mult, iar după ce în Vatra Dornei au fost construite mai multe hoteluri a crescut semnificativ şi numărul amatorilor sporturilor de iarnă care veneau în această zonă.

Dimitrie Drăgan, cunoscut de dorneni mai mult sub numele de „Duţu”, are acum 80 de ani, iar ultimii 30 de ani şi i-a dedicat aproape exclusiv sporturilor de iarnă, de la schi şi până la drumeţii montane. Îşi aminteşte că înainte de 1989 nu existau monitori de schi, iar sarcina de a-i instrui pe începători le revenea profesorilor de sport.

„Cu toate greutăţile de atunci pot spune că a fost o perioadă romantică, iar dacă ar fi să o iau de la capăt nu aş ezita s-o fac”, a menţionat Dimitrie Drăgan.

Pârtii denivelate şi echipament sportiv de proastă calitate

Îmbunătăţirea infrastructurii din Vatra Dornei, prin ridicarea de hoteluri şi apariţia telescaunului, avea să dea un nou imbold pentru practicarea sporturilor de iarnă. Deja numărul turiştilor era în creştere vizibilă, iar înfiinţarea unor pârtii de schi după normele şi standardele acelor vremuri nu mai putea fi amânată.

„Odată cu creşterea numărului celor care practicau sporturile de iarnă au sporit şi problemele. Nivelul calitativ al echipamentelor sportive era slab, iar pârtiile prezentau denivelări, ceea ce ducea la un număr mare de accidente. Se impunea, aşadar, înfiinţarea unui serviciu salvamont, care să se ocupe de aceste pârtii şi de tot ceea ce ţinea de siguranţa practicanţilor”, a arătat Romanică Tirel, omul care avea să devină primul şef al Serviciului Salvamont Vatra Dornei.

Cu echipamente individuale, cu mult entuziasm şi fără nici un leu, în 1983 lua fiinţă Serviciul Salvamont Vatra Dornei. La început, acest serviciu a funcţionat cu 12 membri titulari, cărora li se adăugau şi alte persoane. Totul se făcea în sistem de voluntariat, iar fiecare dintre membrii Salvamont îşi împărţea timpul între slujba la mină sau în uzină cu cea de pe pârtia de schi.

„Ratrac-ul”, o înşiruire de mai mulţi schiori

Dacă schiurile, clăparii şi beţele mai puteau fi procurate, ratrac-ul, maşina cu care în ziua de azi se bate zăpada pe pârtie, era o necunoscută.

Pentru ca pârtia să ajungă în condiţii cât de cât schiabile, mai mulţi iubitori au acestui sport se aliniau şi pas cu pas urcau în sistem „brăduţ”.

„În acest fel reuşeam să călcăm zăpada şi să facem o porţiune bătută. Aşa era pe atunci, dar nu mă plâng că am muncit de sute de ori în acest fel”, a rememorat Elisei Ursu.

Tot în acele vremuri, serviciile de închiriere a echipamentelor sportive, o activitate banală acum, erau inexistente.

„Fiecare dintre noi avea propriile surse de procurare a schiurilor şi clăparilor. Unele echipamente erau mai bune, altele mai puţin performante, dar pentru că nu ştiam ce este prin alte ţări eram mulţumiţi şi bucuroşi că putem practica acest sport”, a spus Romanică Tirel.

Echipamentul salvamontiştilor, realizat la o cooperativă meşteşugărească

În primii ani, Serviciul Salvamont Vatra Dornei a funcţionat, la fel cum s-a întâmplat şi până după 1990, cu ajutorul pasionaţilor sporturilor de iarnă. Totul se derula pe banii şi timpul celor care au pus baza acestui serviciu. În 1985, salvatorii de pe pârtii trebuiau să se diferenţieze cumva de ceilalţi iubitori de schi. Aşa s-a impus echipamentul pe care îl poartă şi acum cei de la Salvamont.

„Am mers la o cooperativă meşteşugărească din Vatra Dornei şi la faţa locului am căutat soluţii pentru echipament. Am convenit cu toţii să fie de culoare roşie, pentru o vizibilitate mai bună. Şi aşa a rămas şi astăzi. Calitatea era cea din anii respectivi, dar nimeni nu şi-a pus o astfel de problemă atunci”, a explicat primul şef al Serviciului Salvamont Vatra Dornei.

Concursurile de pe pârtiile

În această formulă improvizată, dar plină de elan, celor de la Salvamont le-a revenit şi sarcina de a organiza o serie de concursuri naţionale. „Bucuriile zăpezii” aduceau pe pârtii sute de turişti, iar vigilenţa trebuia să fie mult mai mare decât într-o duminică obişnuită. O duminică şi nu un weekend, pentru că înainte de 1989 sâmbăta era o zi de lucru la fel ca toate celelalte, iar oamenii se înghesuiau la schi doar în ziua lor liberă.

Presa vremii zugrăvea în culori idilice serbările zăpezii, iar sentimentul general era acela că pe pârtii exista mereu o mare familie, indiferent că era vorba de schiori, privitori sau salvamontişti.

Snowmobilul, o necunoscută

Din dotarea iubitorilor sporturilor de iarnă de acum mai bine de 30 de ani lipseau cu desăvârşire lucruri care acum par de-a dreptul banale. De exemplu, veteranii dorneni ai sporturilor de iarnă spun că au auzit şi văzut un snowmobil abia după 1990. „Aşa erau vremurile acelea, dar nu-mi pare rău de nimic. Şi azi aş lua-o de la capăt în condiţiile existente atunci”, a concluzionat Romanică Tirel. 

În Caucaz, la 70 de ani, cu două operaţii pe inimă

Şi pentru că dragostea pentru munte, zăpadă şi sporturile acestui sezon este nemuritoare, oamenii care s-au legat sufleteşte de toate acestea nu pot renunţa niciodată la pasiunile lor. Este şi cazul lui Dimitrie Drăgan, care în 2004, la vârsta de 70 de ani, a urcat în Caucaz. Meritul acestei ascensiuni este cu atât mai lăudabil cu cât bărbatul avea două operaţii pe inimă şi indicaţii precise de la medici s-o lase mai uşor cu efortul.

„Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge la vârsta de 80 de ani, darămite că voi urca în Caucaz. Cred că antrenamentele din galerii, din perioada când lucram în minerit, m-au ajutat să trec peste toate”, a spus cu umor „Duţu”, omul care mai merge şi acum pe timp de iarnă pe traseele montane.