Un secol de la ziua în care bucovinenii au „jurat” credinţă împăratului Austro-Ungariei

Un urmă cu exact un secol, curtea Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava se umplea cu peste 2.000 de oameni aduşi cu forţa de jandarmi pentru a reînnoi jurământul de credinţă al românilor faţă de Casa de Habsburg, care la acea vreme avea în administrare acest teritoriu.

„Voluntarii” care au participat la adunarea de la Suceava din 22 noiembrie (stil nou) 1914 au fost aduşi cu trei garnituri de tren, dinspre Cernăuţi, Putna şi Vatra Dornei. Au participat în jur de 2.000 de oameni sub preşedinţia primarului din Câmpulung Moldovenesc, Gheorghe Huţu. Sub acelaşi pretext că românii doreau să îşi reînnoiască jurământul de credinţă faţă de Casa de Habsburg, aşa cum făcuseră cu 140 de ani înainte, autorităţile urmăreau să demonstreze României că etnicii români din Bucovina sunt loiali Austro-Ungariei şi să forţeze Guvernul României să intre în război alături de Puterile Centrale.

„Adunarea de la Suceava reprezintă o încercare disperată a autorităţilor militare austro-ungare de a-şi asigura loialitatea supuşilor cu orice preţ. În realitate, mulţi suceveni au trecut în România şi s-au înscris în corpurile de voluntari care vor lupta în armata română în 1916”, a spus lectorul Radu Florian Bruja, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.

Cei care au organizat această manifestare au urmărit nu doar să capete o imagine bună pe lângă Curtea de la Viena, ci şi să pună capăt ştirilor care ajungeau în România dinspre Bucovina.

„Un alt scop al acestei adunări a fost contracararea propagandei duse de refugiaţii români din Bucovina care au ajuns pe teritoriul României şi care au dezvăluit abuzurile la care erau supuşi de administraţia militară condusă de colonelul Eduard Fischer”, a mai menţionat universitarul sucevean.

Adunarea a fost popularizată în presa vieneză a timpului sub titlul „Manifest de credinţă faţă de imperiu din partea ţărănimii române din Bucovina”.

Bucovinenii, trimişi la moarte sigură pentru un ţel care nu le aparţinea

Iniţial s-a dorit ca fiecare sat să trimită 50 de persoane la manifestarea de la Suceava, jandarmii ridicând locuitori din Berchişeşti, Cacica, Capu Câmpului, Capu Codrului, Corlata, Drăgoieşti, Gura Humorului, Ilişeşti, Mănăstirea Humorului, Măzănăieşti, Solca sau Vatra Dornei. Aceştia au fost îndemnaţi să se înroleze în corpul de voluntari români de primarul din Fundu Moldovei cu următorul apel: „Satele şi oraşele au rămas aproape fără braţe. Dacă ar veni duşmanul, atunci n-are cine să dea o împuşcătură şi să ne apere. De aceea fac propunerea să formăm un batalion de legionari români, care să facă ceva exerciţii cu armele şi în caz de nevoie să ne apere vetrele, femeile, mamele şi copii noştri”.

Înrolarea se baza pe voluntariat şi avea drept scop solidarizarea populaţiei Bucovinei cu autorităţile imperiale în lupta împotriva armatei ţariste. Organele jandarmeriei urmau să se ocupe de înscrierea în două corpuri, unul format din ucraineni şi huţuli, cel de al doilea din români, care să lupte împotriva ruşilor în condiţiile revenirii acestora în Bucovina. Recruţii cu vârsta între 24 şi 42 de ani au depus jurământul faţă de drapelul austriac şi au fost înarmaţi cu armament vechi, demn de un muzeu militar, şi instruiţi precar. Scopul autorităţilor era dublu: să asigure două corpuri de voluntari care ar fi luptat cu armatele ţariste şi de a-şi asigura forţat loialitatea ucrainenilor şi românilor. Primii erau atraşi de propaganda panslavistă lansată de armatele imperiale ruse, iar românii aşteptau de la Regatul României eliberarea.

Soarta acestor voluntari a fost neagră. Ei au fost duşi la Câmpulung, pe 2 decembrie 1914, şi au fost nevoiţi să lupte împotriva „tăvălugului de fum” rusesc în ianuarie, majoritatea fiind ucişi în luptă, sau ca partizani, deoarece ruşii nu i-au recunoscut drept combatanţi ai armatei regulate. Cei care au scăpat din luptele de la Gura Humorului, Frasin, Frumosu, Argel, Câmpulung s-au refugiat peste Rarău, pe teritoriul României.

Contextul istoric care a dus la adunarea din 22 noiembrie

În anii Primului Război Mondial, Bucovina a cunoscut calvarul şi distrugerile operaţiunilor militare în trei ocupaţii succesive ruseşti: iunie-septembrie 1914, septembrie 1914-februarie 1915 şi iunie 1916-august 1917. În aceste condiţii, în toamna anului 1914, după ce armata rusă s-a retras, autorităţile austriece au vrut să se asigure de loialitatea locuitorilor provinciei. Guvernatorul Bucovinei a autorizat convocarea a două adunări populare, una la Seletin, în judeţul Rădăuţi, şi una la Suceava, la care să cheme populaţia civilă sub arme.

Lectorul Radu Florian Bruja a concluzionat că „adunând la un loc naţionalităţi diferite, armata austro-ungară angajată în război a dat dovadă de neînţelegere a realităţilor. Acţiunea din noiembrie 1914 din Bucovina demonstra, în ciuda coeziunii din august 1914, că popoarele Monarhiei habsburgice începeau să se agite şi să-şi manifeste nemulţumirea faţă de prelungirea războiului şi faţă de represiunea la care erau supuse unele naţionalităţi. Românii bucovineni, ca şi cei ardeleni, erau în primele linii datorită defecţiunii României care îşi dorea desăvârşirea unităţii naţionale”.

Apelul lui Aurel Onciul către locuitorii Bucovinei

Pentru a-i convinge pe oameni să participe la această adunare, Aurel Onciul, un personaj controversat al acelor vremuri şi care mereu a acţionat împotriva intereselor româneşti, a lansat un apel plin de minciuni.

„Ţăranilor români!

Muscalul a intrat în ţară şi voieşte să răpună împărăţia. Iar căzând Austria, cade şi ea şi întreg neamul românesc. Căci nu poate încăpea îndoială că peste scurtă vreme după căderea Austriei muscalul va înghiţi România, dimpreună cu Ardealul şi Bucovina, făcând astfel capăt neamului nostru.

De aceea noi, ţăranii din Bucovina, am fost şi rămânem pururea credincioşi împărăţiei. Tot de aceea ne-am fi aşteptat ca, în războiul groaznic între muscal şi împărăţie, oastea românească, ca să apere neamul, va lupta umăr la umăr cu oştile împărăteşti; când acolo, auzim că la Bucureşti o seamă de oameni asmută din răsputeri împotriva Austriei, că vor ca România să se lege cu muscalul, cerând totodată ca oastea românească să intre în împărăţie ca să ne scape de jugul sub care pretind ei că am geme.

Faţă de această încercare de sinucidere a neamului nostru, noi, ţăranii din Bucovina, trebuie să ne ridicăm glasul şi să le spunem domnilor de la Bucureşti că noi nu ne clintim în credinţa noastră pentru împărăţie, că ne împotrivim oricărui amestec în treburile noastre şi că dorim din suflet ca oastea românească să lupte alături de feciorii noştri din oastea împărătească.

Ca să ne împreunăm glasurile, vă chemăm pe duminică, în 9/22 noiembrie 1914, la 2 ceasuri după amiază, la Suceava, în Sala de gimnastică la o adunare ţărănească”.

Colonelul Eduard Fischer, avansat la gradul de general pentru „meritele” de pe frontul din Bucovina

Misiunea de a coordona trupele de voluntari a fost preluată de colonelul Eduard Fischer. Practic, acesta a trimis la moarte sigură mii de români, numai că autorităţile austro-ungare au văzut aceasta ca un act de bravură. Ca urmare, până la finele războiului, Eduard Fischer va fi avansat la gradul de general.

La data de 25 octombrie 1927, generalul Fischer a primit titlul de Cavaler al Ordinului Maria Terezia. În 1935 și-a publicat cartea de memorii "Război fără armată: apărarea Bucovinei de către mine împotriva rușilor", ceea ce spune totul despre modul în care Eduard Fischer a perceput evenimentele care au provocat atâta suferinţă locuitorilor Bucovinei.