Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Dubiuşca este un cătun uşor de găsit pe orice hartă, undeva între Brodina şi Argel, peste munte. Aici trăiesc aproximativ 30 de familii, toţi ucraineni la origine şi majoritatea au şi copii. Copii care visează, firesc, la „ce voi fi când voi fi mare”.
Cu lanterna prin pădure, către şcoală
Petrică Lazăr este unul dintre cei şase copii din clasele I-IV din sat. Are 8 ani şi este în clasa a III-a. L-am găsit cu bunica, la strâns fân, pe dealul lor. La propriu al lor. La Dubiuşca aşa se identifică vecinii, după dealuri distanţă.
Petrică merge la şcoală la „Kilometrul 14”, în Brodina, acolo e şi şcoala şi biserica. Cursurile încep la 9.00, dar el pleacă la 8.00, că are mult de mers. Trei km prin pădure, pe un drum abrupt, şi încă un km de la marginea pădurii la şcoală.
La munte nu-i ca-n oraş, părinţii nu-şi duc copiii la poarta şcolii până în clasa a VIII-a. Pădurea e parte din viaţa lor, nu-i percepută ca un pericol. O cărare pe-un deal vecin ne este arătată de o văduvă de muntean ca „poteca lupilor”. Tot pe-aproape, ursul a rupt acum un an doi cai la un vecin şi în vara asta o junincă. Sunt şi mistreţi, dar „e munte, e pădure, cum să nu fie?!”, ne întreabă Eudochia, mama lui Petrică.
Tot ea ne spune că ceilalţi copii, din clasele V-VIII, pleacă la 6.00 de acasă, iarna cu lanterna prin pădure, ca să ajungă la timp la microbuzul care îi duce la şcoală în Brodina. Deşi ucraineni, vorbesc toţi impecabil româneşte, cu un accent fermecător. Se vede că au învăţat limba română la şcoală şi o vorbesc foarte corect. „Accentul nu se poate schimba, vorbim ucraineşte în casă, dar cu copiii doar româneşte. Trebuie să ştie să vorbească bine, altfel la şcoală ar avea un handicap”, ne spune bunica lui Petrică, Ecaterina. Şcoala e obligatorie, chiar dacă stau în vârful muntelui.
Pentru Filofteia, la 10 ani viaţa înseamnă munte
Cu ochii în care a strâns tot cerul de deasupra munţilor, Petrică ne urmăreşte concentrat. Nu vorbeşte neîntrebat, aşa a învăţat acasă şi la şcoală.
Îl întreb de drumul prin pădure şi de lupi. Da, admite el, uneori îi este teamă. „Câteodată, iarna, când văd în zăpadă urme de lup. Dar mă gândesc că trebuie să învăţ ca să mă fac pilot, să pot să zbor şi atunci nu-mi mai este frică”, ne spune el.
N-a mers la grădiniţă, ca de altfel nici unul dintre copiii din Dubiuşca. Botezul călătoriei prin pădure vine la 6 ani. Când băieţii de vârsta lui erau la grădiniţă colorând cărţi şi învăţau cântece şi poezii, Petrică urmărea fascinat zborul şoimilor şi goana norilor. Şi-a pus în gând să îi ajungă şi dacă pentru asta trebuie să meargă pe jos prin pădure la şcoală, puiul de muntean aşa face.
Pe un deal vecin, o cunoaştem pe Filofteia Cocercan. Are 10 ani. A mers până acum la şcoală în Argel, dar de anul ăsta vine la Suceava. Sora ei, Bianca, este studentă la Universitate aici şi o poate ajuta. „Învaţă foarte bine, e păcat să nu meargă la o şcoală mai bună”, ne spune Rodica, mama ei.
„E frumos aici, mie îmi place muntele. O să merg la şcoală la Suceava, dar aici îmi place să trăiesc. Mai demult am auzit că erau condiţii grele, dar acum e foarte bine să stai pe munte”, crede Filofteia. Şi ne convingem că are dreptate.
GPS-ul nu ştie drumul spre Dubiuşca
Am plecat spre Dubiusa, cum spun localnicii, cu mintea plină de idei preconcepute despre ce presupune viaţa pe vârful muntelui. Am identificat satul pe hartă, am fixat traseul pe GPS şi am plecat dimineaţă, la prima oră, informaţi că vom avea şi câţiva kilometri de mers pe jos. Conturam o imagine cu case izolate, cu oameni simpli cu trai patriarhal, familii care la lăsarea întunericului se adună la lumina opaiţului pentru cină şi se culcă imediat după masă pentru că urmează o nouă zi grea. Cu ochii minţii vedeam troienele de zăpadă până deasupra caselor, cămările pline ochi cu provizii, ca să ajungă din noiembrie până primăvara târziu, când se topesc zăpezile şi oamenii pot coborî de pe munte.
Când doi bătrâni pe care i-am întrebat la capătul Argelului cum ajungem la Dubiuşca n-au ştiut să ne spună, iar după Argel GPS-ul a început să ne îndrume să ne întoarcem, peisajul mental s-a îmbogăţit devenind de-a dreptul din „Cazacii” lui Tolstoi. Am căpătat ferma convingere că vom ajunge într-un cătun populat de oameni „care trăiesc aşa cum trăieşte natura”. Cu GPS-ul devenit inutil, am reuşit să aflăm indicaţii despre drum de la o fată blondă care sorbea dintr-o cutie cu băutură energizantă, de la soţia pădurarului de la Ocolul Silvic Moldoviţa şi de la doi tineri care coborau cu jeepul de pe munte. Tot de la ei aflăm şi că nu pronunţăm corect numele satului, de asta nu ştie nimeni. Se spune „Dubiusa”, cu accent pe primul „u”. Repere - „crucea”, care de fapt este o troiţă, şi releul. De sus, de la releu, urma să vedem casele şi să ne alegem singuri drumul pe care vrem să mergem. „Ajungem cu maşina până la releu?”, „Da. Mai greu, dar se poate, că e uscat”.
Pe munte vecinătăţile se măsoară în dealuri
În sfârşit, dăm de prima casă. Doi ciobăneşti într-un ţarc şi un Brac german dau alarma că ne-am apropiat de gard. Vine stăpâna casei şi facem cunoştinţă. Ea e Rodica Cocercan. Are 50 de ani şi e văduvă. Nu e născută în Dubiuşca, a venit aici „de pe alt deal, de pe Cunuschi”, după ce s-a măritat.
O întreb de viaţa de pe munte. Ziua începe la 5.30-6.00, cu animalele. Are „15 bucăţi” în grajd. Pe urmă, la pământ. Seamănă cu ce credeam. Merg mai departe. „Şi seara, după ce se întunecă? Ce faceţi? Le spuneţi seara copiilor poveşti vechi, la opaiţ, la lumina focului?”, întreb. Stăm de vorbă lângă stâlpul de electricitate şi pe casă se vede antena-satelit cât soarele din dimineaţa blândă de toamnă. Îi citesc instantaneu în ochi părerea despre mine: „cretină de asfalt”. „Ne uităm la televizor, copiii citesc sau se joacă”, vine răspunsul ei. Bine, au curent electric. Nu contează. Întreb despre copii, dacă i-a dat la şcoală. Are trei copii şi doi nepoţi. Bianca, fiica cea mare, e studentă la Suceava. Băiatul, Nicolae, a făcut şcoala la Argel, a stat acolo la o mătuşă şi venea acasă la sfârşitul săptămânii. Acum e însurat şi locuieşte împreună cu mama, „că e greu fără un bărbat la casă; e multă muncă”. Fiica cea mică va merge din toamnă la şcoală la Suceava.
Încă o temă spulberată. Totuşi, viaţa pe culmea munţilor nu e chiar simplă. Apa, de exemplu. Aduc apa de jos, din sat? Au un izvor? De câtă apă au nevoie ca să spele rufele pentru atâtea persoane, câte locuiesc în casă? Rodica îmi răspunde cu răbdare. „Avem maşină de spălat. Apă caldă, apă rece, baie, tot ce trebuie”. Mai încerc o dată. Dar cumpărăturile? Legume, pâine, ulei, tot ce e nevoie într-o casă. „Avem 17 hectare de pământ”, spune sec. „Păşune, probabil”, zic. „Nu, doar 5 ha sunt de păşune, restul arabil. Pentru fân avem cositoare, cultivăm cartofi, varză, ceapă, usturoi... Pentru rest, mergem în sat”. „Pe jos, prin pădure”, completez eu. Îmi arată jeepul, nu departe de maşina noastră. Renunţ.
Poate Rodica a venit prea târziu la Dubiuşca. O întreb unde găsesc o familie cu o bunică mai în vârstă şi care are şi copii care merg la şcoală prin pădure. Îmi arată dealul vecin. „Acolo. Familia Lazăr. Mergeţi pe lângă gard şi ţineţi drumul săpat. Când vă întoarceţi, veniţi tot pe aici, nu mergeţi prin pădure”.
Clişeele despre traiul ca acum 100 de ani n-au nici o legătură cu Dubiuşca
Coborâm dealul familiei Cocercan şi îl urcăm pe cel al familiei Lazăr, escaladând în drum şi câteva garduri. Ajungem sus cu respiraţia tăiată, dar nu de frumuseţea peisajului - adevărat, năucitor - ci de urcuşul aproape pieptiş. Îţi cam taie cheful să mergi în vizită la vecini sau, copil fiind, la joacă, la puştii „de alături”. Acasă, tot doar femeile şi copiii. La strâns fân. Rodica ne-a spus deja că pe munte copiii deprind de pe la 10 ani treburile casei. Bunica, Ecaterina, are 60 de ani. Tot văduvă. De 40 de ani stă la Dubiuşca. A fost casnică toată viaţa. Vorbim despre copii, de mersul prin pădure, de cei 4 km până la „15”, cu unul mai mult decât are nepotul Petrică până la şcoală. Cum merg? „Cu calul, cu căruţa sau cu sania, iarna”. Cum de vorbeşte aşa de corect româneşte? „Copiii trebuie să înveţe, nu vrem să aibă handicap de limbă”. În Ucraina a fost doar o dată, în 1976, la rude ale socrului, la Cernăuţi. N-are nostalgii etnice. Nu mai risc cu întrebări despre traiul de zi cu zi, dar mă macină cum de lasă copii aşa de mici singuri prin pădure. Până şi Petrică mă priveşte cu milă, abandonând pentru o clipă telefonul mobil. „Când e zăpada foarte mare, îi mai ducem. Altfel, de ce?”.
Nu ştiu să răspund. Ne conduce până la gardul pe care l-am sărit la venire şi vedem că este de fapt o poartă. Bârnele orizontale se trag într-o parte şi lasă cale liberă trecătorului.
Plecăm de la Dubiusa cu toate clişeele despre viaţa la munte spulberate. Nu este uşor traiul aici, dar oamenii gospodari au şters diferenţele în ceea ce priveşte viaţa cotidiană. Singura problemă reală care le-a rămas este cea legată de acces, dar asta nu mai ţine de ei, ci de autorităţi. Este adevărat că toţi au fie maşini de teren, fie cal, fie amândouă, dar drumul până sus e greu, fragmentele de stâncă ies ameninţătoare din pământ, iar după ploaie sau prin troiene nu-i chiar o joacă să cobori în sat.
Băiatul pădurarului: „Ce ne lipseşte?”
Pe drumul de întoarcere, îi luăm până la Vama pe soţia pădurarului de la ocol şi pe fiul ei, Emirel, de 34 de ani. Ocolul silvic e tot în pădure, la 5 kilometri de sat. Din clasa a VI-a Emirel i-a parcurs zilnic până la şcoală. Mai fac o tentativă: „Ambulanţa, Salvarea, cum ajunge până aici? Ce faceţi, dacă vă îmbolnăviţi? Majoritatea femeilor nasc acasă?”. „Îmi fac analizele o dată pe an. Aici oamenii nu prea se îmbolnăvesc şi nici n-am auzit vreodată ca vreo femeie de pe la noi să nască acasă. Merg din timp la spital, nu stau până în ultimul moment pentru că ştiu că ambulanţa nu poate ajunge până sus”, răspunde soţia pădurarului.
Pe drum, Emirel îmi povesteşte cum în copilărie abia aştepta să vină zăpada şi cum stătea seara cu cei doi fraţi şi cu tatăl lor la televizor sau jucau remi, cărţi şi table. Mă mai întreabă ce cred despre asigurările la maşini, care deja s-au dublat şi despre taxa pe centralele de apartament, despre care un coleg avea un articol în ziar chiar în ziua călătoriei noastre la munte, şi pe care încă nu apucasem să-l citesc. Schimb abil subiectul, spre sursele de venit ale muntenilor. „Pădurea şi animalele. E multă muncă, dar ai de toate, eşti propriul tău stăpân. La oraş, dacă n-ai casă şi trebuie să plăteşti chirie şi toate câte sunt, dacă nu ai un serviciu foarte bun, nu faci nimic. Aici ce ne lipseşte?”. Doar drumuri pe care să se poată ajunge uşor la voi şi să fiţi invadaţi de orăşeni cu capul doldora de idei preconcepute, gândesc eu. Dar pentru Petrică şi ceilalţi copii din Dubiuşca ar merita plătit preţul. Poate administraţia judeţeană şi locală meditează la asta.
