Ioan Hojbotă, meşterul popular din Gura Humorului care încalţă cu opinci români de pretutindeni

Un meşter popular din Gura Humorului, Ioan Hojbotă, în vârstă de 61 de ani, încalţă cu opinci români de pretutindeni. În ultimii cinci ani, meşterul humorean a făcut sute de opinci, care au ajuns în întreaga ţară, în Anglia, dar şi pe continentul american. Chiar dacă are o altă meserie, lucrând ca şofer în cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava, bărbatul găseşte timp şi pentru pasiunea lui, confecţionarea de opinci, în atelierul pe care şi l-a amenajat în curtea casei.

Nostalgic după vremurile în care tatăl său purta zi de zi opinci, atât la muncă, dar şi în zile de sărbătoare, Ioan Hojbotă a visat mereu, chiar din vremea când era doar un ţânc şi încerca să încalţe opincile tatălui său, că va veni şi ziua când singur îşi va face încălţările şi le va purta cu mândrie, asemeni celui care i-a dat viaţă.

„Opinca a apărut odată cu omul”

Aşezat pe un scaun în faţa mesei de lucru din atelier, pe care se aflau tot felul de unelte, cuţite, cleşti, dăltiţe, bucăţi de piele, prenadez, dar şi o pereche de opinci în lucru, meşterul humorean ne-a povestit cum a ajuns să facă sute de opinci şi să le „împrăştie” în zone îndepărtate. „Opinca a apărut odată cu omul. Oamenii aveau nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte. Nu puteau să meargă în tălpile goale şi, atunci, din blana animalelor şi-au făcut încălţăminte. Ei foloseau piele neprelucrată. În zona Bucovinei, de obicei, se făceau opinci din piele de porc sau de vită neprelucrată, brută. În vremurile noastre, se foloseşte pielea prelucrată, tăbăcită industrial, şi se ajunge la produse de calitate”, ne-a povestit meşterul Hojbotă.

Vechimea opincilor este arătată, într-un fel, şi de numărul mare de expresii care au intrat în vorbirea populară. A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) înseamnă a păcăli pe cineva sau a-l trage pe sfoară, dar şi a face pe cineva de ruşine. A călca (pe cineva) pe opinci înseamnă a jigni pe cineva. Mai există şi expresia „c-un pantof şi c-o opincă”, ceea ce înseamnă a fi luat prin surprindere. „A umbla cu opinci de fier” înseamnă a umbla mult.

„Opinca era încălţămintea omului sărac”

Opinca, în opinia meşterului bucovinean, era încălţămintea omului sărac, dar a ajuns în timpurile noastre să fie „de fală”, asociată cu un costum popular autentic. „De la vlădică până la opincă” este o expresie păstrată în popor, care denotă un colectiv din toate clasele sociale. „Tatăl meu a purtat opinci toată viaţa. Opinca era încălţămintea omului sărac. Cei care erau mai avuţi, moşierii, bogătaşii purtau cizme Bilgher, dar omul de rând purta opinci. Tatăl meu era un ţăran autentic. El a dus tradiţia dacilor. De copil a purtat opinci de gumă, făcute din cameră de tractor, iar în zilele de sărbătoare purta opinci din piele de vită, o piele mai rezistentă. În partea regatului, se făceau opinci din piele de porc. În zona noastră nu s-au purtat opinci din piele de porc. Tatăl meu era cunoscut în Humor ca badea Victor. Era invitat şi participa la toate nunţile (el închina pahar dulce), la toate înmormântările (ducea crucea din faţă), cu obligaţia să fie îmbrăcat în costum popular, cu opinci în picioare”, şi-a continuat povestea meşterul.

De la strungărie, la cizmărie

Ioan Hojbotă şi-a amintit că opincile pe care le purta tatăl său, o pereche fiind păstrată de meşter până în zilele noastre, în stare foarte bună, erau făcute de badea Filaret, din Mănăstirea Humorului. „Încă de mic îmi plăcea ca atunci când tata se descălţa de opinci, să le port eu prin casă. Îmi luam ciorapi de lână şi trăgeam după mine opincile. Tata râdea când mă vedea că eu sunt mic şi duceam opincile lui mari. El spunea: <Opinca este talpa ţării>. Şi în armată el a purtat opinci cu obdeală, adică o bucată de material care se împăturea într-un anumit fel, cu care se înfășurau picioarele înainte de a încălța opincile”, ne-a povestit bărbatul.

Visul lui Ioan Hojbotă de a avea propria lui pereche de opinci, făcută chiar de el, s-a împlinit mult mai târziu. Pe la 16 ani a vrut să se facă strungar, dar şi-a rupt un picior şi a zăcut trei luni de zile cu piciorul în ghips. Nu s-a lăsat de strungărie, doar că statul în picioare îi crea mari dureri şi a fost nevoit să renunţe. „Tata m-a dus la moş Ion Ciornei, un mare meşter cizmar din Mănăstirea Humorului, să mă înveţe cizmărie. Am terminat cu ucenicia la cizmărie şi, cu gândul la strungărie, am fugit la Bucureşti, unde am făcut şcoala la Uzina Mecanică. M-am întors acasă, la Humor, şi am lucrat iar ca cizmar, pentru că se câştiga bine în acea vreme. Câştigam şi 5.000 de lei într-o lună dacă eram harnic. Noi nu lucram atunci opinci, lucram cizme, pantofi din piele. Humorul era renumit pentru încălţămintea de comandă. Acum cinci, şase ani, fosta mea şefă Mihaela Pintilie a avut nevoie de o pereche de opinci pentru băieţelul ei, la grădiniţă. A căutat la târg la Voroneţ, dar nu i-au plăcut. A mers şi la Mănăstirea Humorului, şi tot nu i-au plăcut. O colegă i-a spus că eu ştiu cizmărie şi că aş putea să-i fac eu opincile. Aşa a început totul. Ştiam sigur că dacă pun mâna, o să-mi iasă”, povesteşte cu satisfacţie bărbatul.

Fiecare costum popular cu opinca lui

După ce a făcut prima pereche de opincuţe, pentru un preşcolar, toţi cei care le-au văzut le-au admirat, au lăudat meşterul şi, din acel moment, comenzile au venit de la sine. A fost o provocare şi un impuls pentru meşterul humorean. De atunci a făcut sute de perechi. Când termină o pereche de opinci, de bucurie, le pune în picioare şi le dansează puţin. „Opinca nu mai este o încălţăminte de necesitate, este ceva de lux. Se poartă la costumul popular. Trebuie ţinut cont la ce costum se poartă opinca. La bundiţă cu dihor nu prea merge opinca. Bundiţa cu dihor este o boandă fudulă, foarte scumpă, ori opinca este a săracului. Este un contrast prea mare. La bundiţa cu dihor  merge o ghetuţă, o botină sau cizme din piele. La opincă merge o boandă de miel, bundiţa cu prim. La noi, la Humor, este tradiţională bundiţa de miel”, este de părere meşterul.

La o pereche de opinci, bărbatul lucrează o zi. Cele mici sunt cele mai migăloase, dar şi cele mai cerute de clienţi (ca suveniruri, brelocuri la chei). O pereche de opinci (mărimile 38-40) poate costa 70, 120 sau 150 de lei.

Cele mici, pentru copii, sau suvenirurile pot fi cumpărate de la meşter cu 25, 30 de lei, dar totul este negociabil. Sunt la mare căutare opincile pentru nou-născuţi. Mai ales la tăierea moţului, naşii vor ca finul lor să aibă opincuţe şi costum naţional.

Mire şi mireasă în opinci

Ioan Hojbotă a încălţat şi o pereche de miri, care, deşi locuiau în Anglia, au venit în ţară să-şi facă nunta. Tineriiau spus că cele mai frumoase opinci pe care le-au văzut au fost cele făcute de meşterul humorean, motiv pentru care au apelat la el să-i încalţe la nuntă. „M-am bucurat, m-au încântat aprecierile lor. L-am învăţat pe mire să se încalţe cu obdeală din pâslă, nu cu colţun de lână”, ne-a spus meşterul, care a trimis opinci şi pe continentul american, pe care a scris „adidas românesc”, inspiraţie care i-a adus multe comenzi de la americance, care doreau să aibă un suvenir din România. Deşi şi-ar dori să meargă mai des la târguri şi expoziţii cu vânzare, timpul nu-i permite. Peste câţiva ani, când va ieşi la pensie, bărbatul îşi doreşte să fie mai prezent la aceste acţiuni. Deocamdată lucrează din plăcere, pentru oricine îşi doreşte o pereche de opinci lucrate manual. Necazul bărbatului este că cei tineri nu vor să înveţe. Nu sunt interesaţi de un astfel de meşteşug. În zona Bucovinei, nu mai sunt foarte mulţi meşteri care fac opinci, deşi, spune Ioan Hojbotă, „se poate trăi din acest meşteşug, dacă participi la multe târguri şi te promovezi intens, să te cunoască lumea”.

Opinci lucrate cu instrumente rudimentare

Chiar dacă am vrut să furăm meserie, cum se spune, stând lângă masa de lucru a meşterului popular, tot el a fost cel care ne-a descris, pe scurt, cum se fac opincile.

„Lucrez cu material foarte bun, fără calapod. Investesc bani în piele de calitate. Iau bucata de piele în mână, după ce am bine stabilite în minte nişte dimensiuni, şi încep să lucrez. Folosesc un cuţit rustic, o bucată de fier bine ascuţit, cu care crestez pielea.  În crestături, băgăm cureaua, nojiţa de piele, care îmbracă opinca. La început, facem gurguiul, partea din faţă. Toate cusăturile le fac manual. Se merge, apoi, cu creţii, nu mai puţin de trei creţi. Am mai multe forme. Folosim şi nişte nituri (capse), care au rolul de a fixa creţii şi nu le dau voie să se desfacă. Opincile se încheie la spate, ca şi gurguiul, şi se aplică capacul şi o gaică, pentru a se putea băga nojiţa şi pentru a se putea lega de picior. Înainte, nojiţa se făcea din păr de cal sau de capră”, ne-a povestit humoreanul.

Brâie din piele, cu modele tradiţionale, cusute cu mărgele, pe pânză

Chiar dacă sunt mai puţin căutate, Ioan Hojbotă face şi brâie, curele late din piele, care ajung să fie vândute şi cu 850 de lei. Nu face decât dacă are o comandă, solicitările venind, de obicei, de la femei care cos mărgele pe pânză şi vor ca „opera lor” să ajungă pe un brâu din piele. După ce primeşte dimensiunile brâului, Ioan Hojbotă îl face din piele, peste care lipeşte pânza cusută cu mărgele, cu modele populare, specifice zonei de unde a venit comanda. În zona Dornei, se folosesc culori mai vii, roşu, verde, galben, iar în zona Humorului, mai mult nuanţe de maro şi negru. „Este multă migăleală, multă piele. Nu am nevoie de tipar, ci doar de dimensiunea brâului. Se lucrează cam două zile la o curea. Preţul variază între 700 şi 850 de lei”, ne-a spus bărbatul.

„Costumul popular face parte din viaţa mea”

Zestrea la care ţine ca la ochii din cap meşterul popular humorean este alcătuită din câteva costume populare, unele foarte vechi, primite moştenire de la părinţi sau de la rude. Nu lipsesc iţarii făcuţi din pânză de casă, un suman purtat de tatăl său cu mare mândrie, în zilele de sărbătoare, bundiţe de miel, dar şi cu blană de ied, cojocele de miel, făcute de unchiul său Leonte Jucan, cămăşi naţionale, vechi de peste 80 de ani, şi, bineînţeles, opinci pe care tatăl său le-a purtat până s-a prăpădit, opinci care au o vechime de peste 60 de ani, pe care le mai poartă şi acum Ioan Hojbotă, pentru că s-au păstrat în stare foarte bună, fiind din piele de vită netăbăcită şi cu nojiţe din păr de cal. Nu lipsesc nici colţunii de lână, împletiţi cu motive naţionale, purtaţi şi ei de tatăl lui Ioan.

„Costumul popular face parte din viaţa mea. Puţini se mai încumetă să facă costume naţionale. Bătrânii făceau de nevoie. Din respect pentru părinţii mei, eu încerc să păstrez şi să duc tradiţia mai departe. Totul a pornit de la opincile tatălui meu... M-am trezit cu o zestre nepreţuită, sentimental vorbind. În fiecare duminică, împreună cu soţia, mergem la biserică îmbrăcaţi cu costume populare. Este un sentiment deosebit”, şi-a încheiat destăinuirile meşterul popular Ioan Hojbotă, care poate fi contactat la numărul de telefon 0740 415 300.