Împărăția mistreților, la Marginea

Când te afli în fața mistrețului nu ai cum să nu simți un fior ancestral, pe care l-au simțit moșii și strămoșii noştri, încă din timpurile demult îngropate în negura istoriei, când vânătoarea era cheia supraviețuirii.

Puternicul animal, cu ochii mici, care lucesc în toate direcțiile, cu râtul în aer, fremătând ușor, cercetând eventuale primejdii, cu greabănul ridicat ca o creastă războinică, înaintează încet, cu o precauție parcă studiată.

Brusc prinde viteză, se repede spre mormanul cu porumb, înșfacă un știulete și fuge cu el în gură, într-o laterală, unde se apucă să-l molfăie cu poftă.

Fălcile-i trosnesc ca un malaxor, sfărâmând boabele de porumb, măcinându-le, cu o viteză uluitoare, iar zgomotul pe care îl face e ca un semnal transmis semenilor lui, la mare distanţă. Curând, o forfotă ciudată cuprinde pădurea, freamătul frunzelor e acoperit de duduitul galopului, de trosnetul crengilor rupte, iar acea forţă nevăzută, care îţi răscoleşte simţurile, se apropie, învăluindu-te...

„Regina”

Am plecat spre Ocolul Silvic Marginea într-o zi frumoasă de toamnă, când soarele ne-a oferit încă un răgaz să ne bucurăm de atingerea sa călduroasă, înainte de a-şi ascuţi dinţii şi să ne facă în ciudă, în zilele geroase de iarnă.

Călăuza noastră, Georgică Botoşan, mare meşter în ale vânătorii, ne îndrumă mândru spre „Regina”, maşina cu care vom face o incursiune în Codrii Voivodesei.

„Ea e Regina Vânătorii, oriunde am mers cu ea, nu am dat greş. A umilit jeep-uri de zeci de mii de euro, care au rămas blocate prin pădure sau pe o pantă anevoioasă. Şi iarna trecută am scos cu ea din zăpadă pe unul cu jeep, care s-a afundat în zăpadă, pe un drum forestier”, spune mândru Georgică, privind spre Dacia Papuc 1310, cu care străbate judeţul în lung şi în lat încă din 2005, pe drumuri anevoioase.

Iar maşina, mulţumită de aprecierile sale, toarce ca o pisică (mai mult ca un motan, ceva mai zgomotos), dar zburdă spre destinaţie, ca purtată pe aripile vântului.

„Am dus oameni mari cu maşinuţa aceasta... Scriitori, oameni politici, şefi de companii din Occident, unul nu s-a plâns de ea. Eram odată cu Roger Carter, scriitor, cutreieram culmile munţilor, ce mai, urcam ca pe casă... De vreo trei ori era să ne răsturnăm, dar el nu zicea nimic. El vorbea engleză, eu germană, dar ne înţelegeam”, începe o poveste Georgică, cu zâmbetul său şugubăţ, de povestitor care e în stare să te facă să-l asculţi ore în şir.

În jurul nostru, natura se laudă cu noile straie, de toamnă. De-o parte şi de alta a drumului, arbori înveşmântaţi în galben, verde pal, cu frunze ruginite sau încă verzi, „zboară” pe lângă noi, în vreme ce pe dealurile împădurite, culorile toamnei se aştern ca o ţesătură complicată, a unui meşter care, sătul să respecte regulile, s-a jucat cu toate nuanţele, amestecându-le într-un amalgam fermecător.

Poveşti vânătoreşti

Între timp, în maşină, povestioarele curg una după alta.

„Allan Smith, un alt scriitor american, stătea la pândă la urs, şi-a pus lanterna la frunte şi citea. A tot citit el şi înainte, până a se întuneca, dar mai voia. Dar când i-am spus să stingă, că fuge ursul de lumina sa, m-a ascultat imediat, iar la 21.15 a şi apărut ursul...”

Alţi vânători, de pe meleagurile Spaniei, ni se alătură apoi în maşină, prin poveştile lui Georgică: „Odată a venit un grup de 12 spanioli, dar unul dintre ei nici nu a vrut să audă de mistreţi. Voia doar urs, dar nu de oricare, ci numai de cel mare, de peste 300 de puncte. L-am luat pe spaniol, l-am pus în dreapta, unde stai mata acuma, şi l-am dus la moşu' Mehedeniuc, la Moldoviţa. Eu vorbeam în franceză cu el, îi spuneam de protecţia muncii, când vine un băiat la noi şi-mi zice: <Spune mie, că-i traduc eu, doar am lucrat în Spania>. Moşu stătea, aplecat de ani, în faţa lui. Spune-i că moşul acesta are 75 de ani, e născut în pădure şi trăieşte în pădure. Spaniolul nu zicea nimic. Îi zic – el pune urechea la pământ, aude ursul cum sforăie, te duce direct la el. Spaniolul nimic, dar pe moş îl buşea râsul. Am mers noi pe-o coastă, cu 15 gonaşi şi trei câini - doi tineri şi unul mare, care să-i înveţe pe ceilalţi meserie. Ăhăăăă, ăhăăăă! se auzea pe dealuri, pe unde umblau gonacii, dar căţeii tineri, în loc să ia urma vânatului, se jucau pe la picioarele noastre. Spaniolul mă întreabă: <Ce fac ăştia?> Eu îi fac semn să tacă – Nu vorbi, ei anunţă că îndată vine ursul! Nu mai era mult şi hăitaşii se apropiau deja de noi, dar nici urmă de urs. Nu credeam că mai vedem ceva, când colo, numai ce apare ursul – hap, hap, în salturi mari, drept în faţa noastră. I-am spus <Şi!> şi, dintr-un foc, ursul a fost jos. Eu făceam glume cu el, dar cred că el a ajuns în Spania, la el, ferm convins că este unul aici care aude ursul când doarme şi că sunt nişte câini care anunţă când vine ursul, pentru că exact cum i-am spus, aşa o fost. Aşa ceva, să se potrivească, n-am mai pomenit. La întoarcere râdeam singur”.

Mistreţii din „Codrii Voivodesei”

Aproape fără să simţim, am şi ajuns la Horodnic de Sus, iar de la Hanul Voievozilor am făcut la stânga, pe un drumeag ferit, închis cu bariera pe care o ridică maistrul de vânătoare Gheorghe Vlăișan, cel care are în grijă peste 370 de exemplare de mistreți, 25 de cerbi și 20 de căpriori care cutreieră liberi cele 425,4 ha ale Complexul de creștere intensivă a vânatului „Codrii Voivodesei”, înfiinţat de Direcţia Silvică Suceava.

„Bine aţi venit în împărăţia mistreţilor”, spune Georgică Botoşan, conducându-ne pe drumul balastat, drept, care despică pădurea deasă în două, în vreme ce fagi înalţi, zvelţi, stau de strajă, de o parte şi de alta. Întreg complexul este împrejmuit cu gard electrificat, pentru a ţine la distanţă prădătorii, inclusiv omul, dar şi pentru a împiedica mistreţii de aici să hoinărească în alte părţi decât cele peste 400 de hectare de pădure pe care sunt stăpâni.

Străbatem la pas pădurea deasă, printre care suliţele soarelui pătrund cu greu, izbindu-se de frunze şi de  trunchiuri, până când ieşim la un luminiş. Aici e locul de întâlnire al mistreţilor, unde sunt răsfăţaţi cu hrană, de la granule speciale, la porumbul hrănitor, dar şi cu „suculente”, cum le zic silvicultorii – mere, cartofi, sfeclă de zahăr.

Festinul mistreților

Un grohăit ascuţit străpunge tăcerea serii care se lasă peste pădure şi în poiană dau năvală turmele de mistreţi, care ajung aproape în acelaşi timp, din mai multe direcţii. Masculii dau năvală primii, cercetează terenul, iar din urmă, scroafele, însoţite de o mulţime de purceluşi maronii, vărgaţi pe laterale, împânzesc poiana, în căutarea hranei.

În forfota generală, familiile de mistreţi se amestecă, dar rivalităţile nu se uită.

Mistreţii, cu creasta de pe spinare ridicată ameninţător, îi ţin la distanţă pe ceilalţi mai slabi, care au dreptul să înşface câte un cocean şi să se retragă într-o parte să-l mestece.

Care nu ţine cont de aceste reguli ori forţează prea mult apropierea se trezeşte atacat cu ferocitate.

Masivele creaturi se izbesc unul în celălalt, căutând să se împungă cu colţii, se ridică pe picioarele din spate, încercând să se dezechilibreze reciproc ori că capete avantajul de a-l ataca de sus pe celălalt, iar când unul din ei cedează, celălalt îl fugăreşte mai înverşunat, dând că-l muşte cu botul lung, căscat ameninţător, cu măsele şi maxilare puternice, care ar sfărâma şi osul.

Guiţatul speriat al celui învins marchează sfârşitul luptei. Învingătorul se întoarce fornăind mânios între ai lui, pe când învinsul se alătură altor singuratici, într-o margine.

Festinul mistreţilor, la îngânarea dintre zi şi noapte, când Soarele şi Luna se salutau reciproc la linia orizontului, atrage alţi curioşi. Din spatele nostru, tufişurile sunt despicate de doi mistreţi uriaşi, negricioşi, care se apropie cu prudenţă.

Unul din ei, cu râtul ridicat în aer, adulmecă împrejurimile şi grohăie scurt, ca o avertizare.

Cred că ne-au simţit. Cei doi încremenesc pe loc, ascunşi în tufişuri, iar după un timp se retrag tiptil. Pădurea e mare şi are încă destulă hrană pentru ei.

Prietenia mistreţilor

În schimb, iernile pot fi extrem de dificile pentru mistreţi, pentru că zăpezile prea mari sau gerul puternic, care pietrifică pământul, îi lasă fără hrană.

„Mistreţul nu-i un animal sociabil, mai ales în relaţiile cu omul”, spune Gheorghe Vlăișan, maistrul de vânătoare al Ocolului Silvic Marginea.

Şi totuşi, există şi excepţii.

„De multe ori s-a întâmplat ca, în iernile grele, să vină în urma noastră, când le administram hrană. Ai un moment de satisfacţie când vezi că cineva depinde de tine, că are nevoie de tine să supravieţuiască, iar el ştie asta. În urmă cu cinci ani, au reuşit să intre aici cinci urşi, care au simţit că este hrană. Mistreţii, când simţeau că intrăm în ţarc, veneau la noi. Parcă voiau să ne spună că este cineva care-i deranjează. Evitau să se întâlnească cu ursul, dar pe noi ne considerau un aliat. Chiar aşa şi este. Ceea ce facem aici este să protejăm această specie, să o dezvoltăm, să asigurăm exemplare şi pentru alte fonduri de vânătoare. Am dat de aici exemplare în toată ţara, dar şi în afara ţării, pentru că mistreţii de aici constituie o linie genetică deosebită”, mărturiseşte maistrul de vânătoare, cu vorba-i molcomă, liniştitoare. Iarna, când stratul de zăpadă este mare, nu doar că li se aduce hrană, ci sunt făcute şi pârtii prin nămeţi, pentru a le asigura accesul la apă, la locurile de hrană.

Aici, datorită condiţiilor favorabile, familiile de mistreţi sunt mai numeroase ca în alte părţi.

Media este cam de patru purcei la o scroafă, dar sunt scroafe care au şi câte opt-nouă purceluşi, favorizate fiind de condiţiile de hrană mult mai bune decât în alte părţi.

Cu mistreţul în dinţi

Umorul vânătoresc a devenit proverbial şi ca urmare a numeroaselor întâmplări reale, în care vânătorii au salvat situaţia cu o glumă bună, spusă la timpul ei, sau prin povestirea, cu haz, a unor situaţii limită.

„Odată, la o vânătoare de mistreţi, un vânător nu a nimerit nimic. Trage ăla, mistreţul nu cade. Trimit pădurarul să-i ia urma, când numai auzim cum trage. Se uită la mine întrebător.

Îi zic:

– A găsit mistreţul în care ai tras mata. Îl aşteptăm să-l aducă.

- Cum îl aduce? mă întreabă el.

- În dinţi îl aduce!

Când colo, vânătorul vine agale, fără nimic.

- Ai spus că aduce mistreţul....

- Păi, da, dar cu ce, îi zic, ridicându-i mustaţa pădurarului – nu vezi că are numai un dinte?

Vânătorul s-a întors, a zâmbit şi n-a mai zis nimica”, îşi aminteşte Georgică Botoşan.

Tot el relatează o altă întâmplare cu mistreţi, petrecută cu câţiva ani în urmă: „Într-o toamnă, am primit ordin de la Direcţia Sanitar Veterinară, cu care suntem în colaborare de atâţia ani, să participe şi ei la acţiunile de recoltare a vânatului. Nu ne dădeau acte la timp, tot ne încurcau, să ne determine să-i luăm şi pe ei cu noi. Într-o zi, la Ocolul Silvic Adâncata, am adunat 12 gonaşi, am plecat la circumscripţia sanitar-veterinară şi am chemat reprezentanţii DSV la vânătoare – o doctoriţă şi tehnicianul veterinar. La primele trei goane nu a ieşit nici un porc. La a patra goană am pus doctoriţa să stea cu un inginer, iar eu am mers într-o laterală. Numai ce văd că apare un vier, negru şi mare, ce dădea să vie spre mine. Îl întorc înapoi şi, când colo, el se repede direct la doctoriţă. Inginerul l-a împuşcat – era imens, avea burta ca un crap, dar ea aşa de tare s-a speriat, că până am ajuns la ea, era udă de spaimă. De atunci nu a mai vrut nici unul să vină cu noi, dar colaborarea dintre noi este foarte bună”.