Zona Industrială Valea Sucevei, de la mărire la decădere

La 1948, Suceava era un târg cu doar 10.000 de locuitori, cam cât au acum comunele mai mari din jur. La recensământul din 1966, în schimb, populația Sucevei ajunsese să fie de aproape patru ori mai mare –  38.000 de locuitori.

Practic, în numai 18 ani, a înregistrat o creștere explozivă, al cărei „motor” a fost dezvoltarea industriei, care a atras după sine dezvoltarea orașului. Atunci au început să răsară marile cartiere ale Sucevei – Burdujeni, Obcini, Zamca, George Enescu, atunci locuitorii comunelor din jur au lăsat plugul și sapa, pentru a se angaja ca muncitori în fabrici, devenind apoi orășeni, pentru că primeau repede și locuințe în blocurile care apăreau ca ciupercile după ploaie.

„Se construiau câte 1.800 de apartamente pe an”, își amintește fostul primar Gheorghe Toma de vremurile când era director al uneia dintre marile întreprinderi industriale ale Sucevei – IRA (Întreprinderea de Reparații Auto). 

Începuturile zonei industriale Valea Sucevei

Platforma industrială Valea Sucevei, amenajată în lunca râului Suceava, la baza cartierului Burdujeni, era cea mai mare zonă industrială a orașului, zeci de mii de oameni lucrând aici, zi de zi.

Zona industrială din lunca Sucevei a început să se contureze în jurul anului 1960.

În 1959 a fost pus în funcţiune Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL), iar în 1962 Combinatul de Celuloză şi Hârtie (CCH). Cele două întreprinderi au schimbat complet modul în care era percepută industria la Suceava, unde, până atunci, nu exista decât vechea Întreprindere de Industrializare a Cărnii (fosta Uniune Anglo- Română pentru Industria Baconului, care funcţiona în Burdujeni din 1911), Întreprinderea de Colectare şi Industrializare a Laptelui (ICIL), Fabrica de Conserve şi Întreprinderea de Încălţăminte “Străduinţa”, înfiinţată în 1940, în Iţcani.

Pentru că cele două combinate şi restul unităţilor de producţie aveau nevoie şi de reparaţii, în 1962 s-a luat decizia înfiinţării Întreprinderii Regionale pentru Întreţinere Suceava (IRIS), dată în funcţiune în octombrie 1963. În '64 întreprinderea a fost reprofilată pe realizarea construcţiilor metalice, devenind Întreprinderea Mecanică Suceava, iar mai apoi IMUS (Întreprinderea de Maşini Unelte Suceava).

Au urmat apoi IRA (Întreprinderea de Reparații Auto), IUPS (Întreprinderea de Utilaje și Piese de Schimb), inaugurată în 1969 şi transformată apoi în ROMUPS, iar din 1977 începe construcţia IFA - Întreprinderea de Fibre Artificiale. Acestora li se mai adaugă investiţii mai mici, dar importante, care sunt strâns legate de funcţionalitatea marii zone industriale, precum Fabrica de Carton Ondulat, Fabrica de Oxigen, staţia de epurare, iar mai apoi termocentrala pe cărbune, actuala Termica.

Cel mai mare producător de hârtie din ţară

„Uite, vezi lunca aceasta unde cresc stuful, papura şi răchita şi unde broaştele se întrec în ocăitul lor? Ei bine... aici se va construi o mare fabrică de hârtie, şi din hârtie se vor face saci şi pungi. (...) Hârtia asta se va face din lemn... mai întâi se fierbe lemnul cu soda caustică, se transformă într-un fel de pastă, cum îi zicea el, celuloză, şi din asta se face hârtie. Şi ca să nu se facă hârtie din lemnul bun pentru cherestea, peste drum se va fabrica cherestea şi mobilă, iar din resturile de lemn se va produce celuloza”.

Cam așa se vorbea atunci despre viitorul combinat, care era abia în faza de proiectare, în timp ce pe malul Sucevei bătea vântul printre trestii.

CCH - Combinatul de Celuloză şi Hârtie (deschis în 1962, astăzi Ambro) a deţinut locul 2 pe ţară la producţia de celuloză şi locul I pe ţară la producţia de hârtie. Tot aici se mai produceau saci şi pungi din hârtie şi confecţii din carton ondulat.

Dezvoltarea industriei de celuloză era motivată cele 6 milioane de hectare de pădure existente chiar și după o exploatare barbară din partea rușilor, în contul unor așa-zise datorii de război ale României.

Dotarea tehnică a noului combinat s-a făcut cu cele mai performante echipamente existente în domeniu la momentul respectiv, după o selecţie riguroasă a ofertelor mai multor firme reputate din Europa şi SUA, fiind încheiate contracte cu firma PW Liddon din Anglia şi Will Moller din Germania.

Pe 17 octombrie 1959 se aprobă amplasamentul, profilul şi termenul de punere în funcţiune a Combinatului de Celuloză şi Hârtie Suceava, cu o suprafaţă construită de aproape 40.000 mp, pe un teren de 155.600 mp.

În ziua de 23 august 1962, la „marea sărbătoare naţională pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist”, celulozarii suceveni au organizat o demonstraţie, purtând cu mândrie saci de hârtie.

Numai că atât hârtia, cât şi sacii proveneau de la Fabrica de Hârtie Buşteni şi doar eticheta de pe ele era „Fabricat la CCH Suceava”.

Combinatul a început producţia în 1962, dar spre finele anului, în luna noiembrie. În 1965, Nicolae Ceauşescu a venit în prima sa vizită la noul combinat, solicitând creşterea capacităţilor de producţie pe unitatea de suprafaţă construită, ceea ce a dus la montarea de noi utilaje, precum o maşină de gumat hârtie, una de parafinat şi alta de confecţionare a şerveţelelor parfumate.

Activitatea CCH avea să crească ulterior şi prin înfiinţarea unei fabrici de carton ondulat, pusă în funcţiune la 1 iunie 1974. În acelaşi an a fost dată în funcţiune şi o maşină de sfoară, pentru care cerinţele erau tot mai mari, realizată de Întreprinderea Mecanică Suceava, prin care se valorificau benzile de hârtie rămase în urma procesului de producţie.

După 1990, treburile au început să se strice la CCH, cu consecințe directe asupra producției și a puterii de supraviețuire a întreprinderii, care în cele din urmă a fost privatizată.

Perioada de după Revoluţie, când industria românească a fost abandonată, este caracterizată de fostul director al CCH Nicolai Turtureanu drept una de „mare încărcătură psihică”: „Oamenii erau derutaţi, cei harnici şi conştiincioşi trăiau senzaţia unor pierderi cu consecinţe negative în starea lor materială, cei rău de lucru şi certaţi cu disciplina simţeau că se dezvoltă mediul social-politic în care se vor pricopsi. Grav era faptul că cea de-a doua categorie câştiga adepţi şi, crescând numărul lor, frânau activitatea combinatului”.

După privatizare, în contextul economico-social deloc favorabil industriei românești, activitatea întreprinderii a fost restrânsă, încât s-a ajuns ca acolo să mai lucreze doar 10% din câți intrau pe vremuri pe poarta fabricii.

La ceva timp după privatizarea întreprinderii, fostul director Nicolai Turtureanu constata cu amărăciune: „În pierdere suntem noi, cei 2.500 de oameni care asistăm la emigrarea copiilor noştri spre alte zări pentru un trai mai bun sau angajarea lor în munci necalificate, pentru a supravieţui”.

A fost odată IRA

„Este o mare nedreptate socială să lucrezi într-o întreprindere cu peste 2.000 de angajaţi şi să nu ai ce arăta nepoţilor”, consideră Gheorghe Toma, fost director la Întreprinderea de Reparaţii Auto.

IRA s-a „născut” din necesitatea de a repara maşinile, în special camioanele, care creşteau ca număr de la an la an. Cei şcolarizaţi şi aduşi să lucreze în acest domeniu au devenit la rândul lor formatori de noi specialişti. Societatea a cunoscut o asemenea dezvoltare încât în 1967 avea 2.035 de angajaţi – maximul atins în cei aproximativ 30 de ani de existenţă.

„La un moment dat, numărul de angajaţi era mai mare decât volumul de muncă, încât a trebuit să luăm măsuri de diversificare a activităţii: peste 1/3 reparaţii capitale, 1/3 piese de schimb auto de înaltă tehnicitate, sub 1/3 utilaje”, povesteşte Gheorghe Toma, care-şi aminteşte cu plăcere de vremurile când, cu o echipă entuziastă, ajunseseră să se ocupe nu doar de reparaţii şi crearea de piese pentru maşini, ci şi de fel de fel de utilaje complicate, din diverse domenii.

Aşa a fost, de exemplu, un dispozitiv de ridicat planorul de la sol, care se mai foloseşte încă pe aerodromurile din România, din care au fost făcute peste 40 de bucăţi şi pentru care aveau solicitări din mai multe ţări, dar a cărui producţie a fost oprită de la nivel central, considerându-se că nu e treaba lor să se ocupe de asta.

Un alt exemplu este o macara hidraulică de exploatare a pădurilor, executată după modelul uneia suedeze.

„Sună ciudat, ştiu, dar am fost o întreprindere care lucra pe principii capitaliste, fiind la concurenţă cu producţia Ministerului de Maşini. Odată, ministerul a cumpărat patentul pentru o piesă care leagă tirul cu remorcaşi căuta o întreprindere care să o asimileze şi să o producă. Toţi dădeau ca termen doi ani de zile, dar eu şi un <creier> neamţ, care voia să plece în Germania şi se transferase la Suceava, unde procentul de plecare era mare, dar nemţi puţini, ne-am sfătuit şi am spus că o facem în şase luni. <Dar cine sunteţi voi, măi?>, s-a zburlit directorul unei alte întreprinderi. Şi i-am spus cine suntem. Contractul ne-a revenit nouă şi de atunci am avut şi altă deschidere când mergeam la minister cu diverse probleme”, rememorează fostul director Gheorghe Toma, care s-a aflat la conducerea întreprinderii timp de 29 de ani.

Acum, din Întreprinderea de Reparaţii Auto nu a mai rămas decât clădirea principală, din apropierea Bazarului, care a fost transformată în actuala Policlinică Bethesda.

„Cetatea construcţiei de maşini”

Cui i-ar mai veni a crede acum, privind clădirile pustii care se văd la dreapta pasarelei CFR de la Burdujeni, cum mergi spre Centru, că acolo au lucrat peste 4.400 de oameni, că era o forfotă continuă şi că acolo se creau maşini-unelte de mare precizie, apreciate la nivel internaţional?

În 1963, când CPL şi CCH era deja funcţionale, îşi începe activitatea şi IRIS -  Întreprinderea Regională pentru Întreţinere Suceava. Deşi scopul iniţial era de a asigura reparaţiile necesare în întreprinderile existente în industria suceveană, în '64 întreprinderea a fost reprofilată pe realizarea construcţiilor metalice, devenind Întreprinderea Mecanică Suceava, care a ajuns să deţină chiar şi propria turnătorie, cu o capacitate destul de mare.

„Pentru a se asigura stabilitatea construcţiilor, se băteau cu soneta în solul mlăştinos şase-opt stâlpi din beton armat de câte 12 metri înălţime şi între ei se turnau pahare de beton care constituiau temelia zidurilor ce susţineau grinzi pe care se deplasau podurile rulante”, îşi aminteşte în monografia sa Nicolae Oprea, director comercial și inginer-șef la IMUS pentru o perioadă de 26 de ani.

Pe atunci, pasarela CFR nu exista, încât traversările se făceau direct pe strada principală, lucru destul de dificil, mai ales când era vorba de utilaje de mare tonaj sau transporturi voluminoase de materiale. Unul dintre motivele realizării acelei traversări pe sub pasarelă, folosită acum mai mult pentru a se merge către piaţa angro, îl constituie tocmai problemele constatate atunci când se construia încă IMUS.

Întreprinderea de Mașini Unelte Suceava, cum s-a numit fostul IRIS de la 1 iulie 1980, avea ca producţie de bază diferite tipuri de fierăstraie pentru debitarea metalelor, maşini de găurit, de ascuţit burghie, ştanţe de tăiere fier-beton etc.

Dar cei care au lucrat acolo nu s-au limitat doar la atât.

„Se făceau lucruri extraordinare şi foarte multe, pentru că atunci se cerea ca totul să se facă în ţară. Făceam de toate, de la piese minuscule, la maşini de 100 de tone, de la ambalaje, la curele trapezoidale, ringuri, piese din masă plastică, de la maşini de făcut tuburi de pastă de dinţi şi de inscripţionat, la utilaje pentru prelucrat şi ascuţit burghie, de mare productivitate, care prelucrau 240 de burghie pe minut. Am avut la un moment dat chiar şi 4.400 de angajaţi, din care peste 600 de ingineri pe partea de proiectare, oameni muncitori, apreciaţi în străinătate. Când îi trimiteam în alte părţi, să asimileze utilaje create de noi sau la schimburi de experienţă, deseori voiau să-i oprească acolo, la ei, când vedeau de ce sunt în stare”, povesteşte Nicolae Oprea.

Printre realizările IMUS (denumită de unii „Cetatea construcţiei de maşini”) din acele vremuri se numără piese pentru cele mai mari strunguri carusel din lume şi pentru cele trei avioane Rombac 1-11 produse de Întreprinderea de Avioane Bucureşti, multe piese şi agregate pentru Autoturisme Piteşti, elemente pentru reactorul nuclear de la Cernavodă, utilaje unicat, precum Bohrwerk-ul de 16 metri, care prelucra piese cu o lăţime de 16 metri, sau utilaje necesare industriei din diverse ramuri, care nu de puţine ori au fost premiate internaţional.

„Din punct de vedere tehnic, IMUS ajunsese la cel mai înalt nivel, obținându-se produse de mare tehnicitate, fiind create utilaje formate din mii de piese, iar prin anii '80 fiind obținută autorizare CAER pentru mașini de prelucrare a siliciului, din care se făceau apoi chip-uri de calculatoare”, îşi aminteşte fostul director comercial despre perioada de glorie a întreprinderii.

După vizita din '77 a lui Nicolae Ceauşescu, la IMUS a fost integrată şi Fabrica de Aparate de Măsură şi Control (FAMC), care trebuia să funcţioneze separat.

În 1991 denumirea de IMUS, dobândită în 1980, a fost înlocuită cu MES (Maşini, Echipamente, Servicii) SA Suceava, de falimentul căreia se leagă nişte scandaluri răsunătoare.

Gigantul cu picioare de lut

Pe fondul unei cereri mari la nivel naţional de fibră artificială de tip bumbac şi de fir de mătase tip vâscoză, în apropierea Ambro, pe terenul nefolosit din lunca Sucevei, a apărut IFA. Realizarea acesteia s-a făcut contrar voinţei multor suceveni, care s-au opus, de teama riscurilor mari pentru sănătatea celor din jur.

Cert e că nimănui nu i-a mai păsat de nemulţumirile celor din zonă, iar după cum spune N. Turtureanu, observaţiile reprezentanţilor judeţului au fost etichetate ca mofturi şi, prin hotărârea Elenei Ceauşescu, s-a aprobat amplasamentul noului combinat la Suceava.

În plus, „academiciana”, uitându-se pe macheta fabricii, a dat dispoziţie să se reducă înălţimea coşului de dispersie a gazelor poluante de la 250 de metri la 200 de metri, decizie cu consecinţe grave asupra mediului înconjurător şi a sănătăţii sucevenilor.

Pe 13 iunie 1977, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a aprobat realizarea unei noi etape de dezvoltare a Combinatului de Celuloză şi Hârtie Suceava, cu o instalaţie de 30.000 de tone de celofibră tip bumbac pe an şi alta de 5.000 de tone de fibre celulozice tip mătase.

La turnarea primelor fundaţii, şantierul a fost vizitat chiar de Nicolae Ceauşescu.

În '78, noua unitate de producţie a CCH, cea de Fibre Artificiale, trece în subordinea Ministerului Industriei Chimice, prin desprinderea de actualul Ambro, acesta fiind actul de înfiinţare al IFA – Întreprinderea de Fibre Artificiale, care trece sub conducerea lui Ioan Cuşnir.

În martie 1985, CCH s-a unit din nou cu IFA, devenind Combinatul de Fibre, Celuloză şi Hârtie, pentru ca după evenimentele din 1989 să se separe din nou.

În 1990, după numai câţiva ani de funcţionare, megainvestiţia IFA avea să fie închisă, fiind considerată un prea puternic poluator pentru orașul Suceava.

În locul giganticei întreprinderi, care s-a prăbuşit sub greutatea proprie, din cauza unor decizii greşite, pornind cu cea de amplasare a sa acolo, a rămas doar turnul IFA.

Cel mai înalt turn din Suceava, curăţat şi vopsit în culori vii, a fost transformat de cei de la Iulius Mall Suceava, centrul comercial construit pe terenurile fostei întreprinderi, într-un adevărat simbol al transformării fostei zone industriale în una comercială.