Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Între marii domnitori scoborâtori din Dinastia Muşatină, un loc aparte în istoria Ţării Moldovei îl ocupă Alexandru cel Bun. După cum bine se ştie, primul cronicar care a folosit epitetul cunoscut, epitet care însoţeşte numele ilustrului voievod până în zile noastre, a fost Grigore Ureche.
Un alt mare cronicar, Miron Costin, într-un pasaj în care vorbeşte despre înaintaşii săi spune “ …până la bătrânul Alixandru, care asemenea unui rege (s.n.) a fost numit cel dintâi hospodar bun, întocmai ca un monarh slăvit (s.n.) şi până azi locuitorii îi slăvesc amintirea”.
Prin urmare, epitetele de Mare şi Bun, folosite de Grigore Ureche şi Miron Costin, se păstrează în amintirea poporului până la vremea când îşi scriau ei opera.
Interesante sunt epitetele folosite de contemporanii lui Alexandru cel Bun. De exemplu regele Poloniei, Vladislav Jagełło, devenit la bătrâneţe duşmanul domnitorului moldovean, Alexandru era potens scismaticus – преможныи пан – preaputernicul domn, iar pentru celălalt rege contemporan, Sigismund de Luxemburg, cu ocazia încheierii Tratatului de la Lubowla, el era magnificus Alexander, pronunc woiewoda Moldaviensis. Evident aceste epitete reflectau puterea la care ajunsese Moldova în timpul acestei domnii şi respectul de care se bucura ea în cadrul relaţiilor internaţionale.
Alexandru cel Bun este fiul lui Roman I Muşat domn al Ţării Moldovei, dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, foarte probabil din ramura Koriatovici a dinastiei lituane a Gedyminilor, vară a regelui Poloniei Vladislav Jagełło.
Este primul din Neamul Muşatinilor ce poartă un nume de botez de origine grecească, Alexandru, care în actele tatălui său din 1392 – 1393, apare în forma Olexandro.
Potrivit datelor din Letopiseţul anonim al Moldovei începutul domniei lui Alexandru cel Bun este pus la data de 23 aprilie 1400. Aceată dată este susţinută şi de istorici precum A. Sacerdoţeanu, C.C. Giurescu şi alţii. Că a început domnia la 23 aprilie sau la 29 iunie 1400, după părearea unor istorici, este o problemă care în decursul timpului, pe baza documentelor istorice care încă se află în arhive, va fi rezolvată în timp, ceea ce este important este să menţionăm că domnia lui Alexandru cel Bun a fost o domnie în care domnitorul, în cei 32 de ani cât a stat pe tronul ţării, a ştiut să folosească în avantajul ţării sale contradicţiile dintre statele vecine şi faptul acesta i-a dat posibilitatea de a se impune în politica europeană.
Prin politica sa internă şi externă, am putea spune că Alexandru cel Bun a fost în vremea sa un domnitor de anvergură europeană, străduindu-se permanent să menţină echilibrul politic în Sud – Estul Europei, alegând pentru aceasta aliaţii cei mai potriviţi, dând cea mai dintâi atenţie prieteniei cu Ţara Românească, cu domnitorii Mircea cel Bătrân, Radu al II -lea ori Dan al II -lea.
Vremurilor lui Alexandru cel Bun, grijii sale şi a sfetnicilor săi le corespunde şi întreţinerea şi completatrea sistemului de fortificaţii al ţării ce cuprindea cetăţile de la Suceava, Neamţ în interior, Hotin şi Cetatea Albă pe frontiera nistriană şi, ulterior, Chilia, la Dunărea maritimă. Sistemul de fortificaţii, care îmbrăca întregul teritoriu al Moldovei, de la Carpaţii Orientali la Nistru şi la Marea Neagră, început sub domniile anterioare, definit în liniile sale esenţiale în vremea lui Alexandru cel Bun, va atinge perfecţiunea sa medievală în a doua jumătate a secolului al XV -lea, sub domnia lui Ştefan cel Mare.
În istoria culturii, perioada domniei acestui ilustru voievod marchează debutul unei culturi româneşti capabile să joace un rol major în destinele întregii Europe bizantino-slave, impunând reconfigurarea ei ca bizantino-slavo-română.
În acest sens să amintim doar faptul că în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Patriarhia de Constantinopol îl recunoaşte pe Josif I ca mitropolit legitim al Ţării Moldovei, şi faptul că la scurt timp după acest act patriarhal, la Suceava în Cetate aveau să fie aduse Moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava din Cetatea Albă unde rezidase Josif I .
Aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, în anii de început ai domniei lui Alexandru cel Bun, care devenise deja un puternic centru politic administrativ şi religios al Moldovei, reprezintă cea mai veritabilă declaraţie de independenţă, o capodoperă a diplomaţiei şi a artei politice, în faţa Poloniei catolice, care încerca să-şi exercite influenţa asupra Moldovei ortodoxe, şi apoi, trebuie să recunoaştem că aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava odată cu întronizarea lui Josif I ca mitropolit al Moldovei făcea să crească şi mai mult prestigiul autorităţii bisericeşti
Patrimoniul spiritual românesc se îmbogăţeşte acum prin opere de o valoare inestimabilă. Între acestea se numără: bijuteriile arhitectonice- ecleziastice de la Bistriţa şi Moldoviţa, devenite cu timpul arhetipuri generatoare de sinteze; miniaturile genialului artist Gavril Uric – culme a artei răsăritene; creaţia literară a monahului Grigorie (Grigorie Ţamblac) a cărui lucrare hagiografică închinată Sf. Ioan cel Nou de la Suceava are toate trăsăturile stilului narativ moldovenesc, firesc şi cald, străin deliberat de stilul împodobit şi umflat al vremii (Dan Zamfirescu).
Ctitorul şi gospodarul de excepţie a fost dublat de omul politic, de diplomatul abil care a ştiut cum să conducă ţara prin ţesătura de interese potrivnice şi acaparatoare urzită de marile puteri vecine
A fost cu adevărat duşmanul aventurilor nechibzuite, a iubit mai mult pacea şi a urât războiul, fără a înjosi prestigiul propriei sale ţări.
Acum la acest popas istoric putem afirma fără a greşi că Alexandru cel Bun, cu abilitatea sa politică, cu simţul său gospodăresc, înscrie în paginile de istorie glorioasă a poporului român, o domnie cu adevărat a unui domn MARE şi BUN .
Arhid. Vasile M. DEMCIUC
