Finețea intervenției și a lucrării Harului este neînțeleasă de om. El simte numai lucrarea lui, așa cum i-o va arăta el când se va descoperi. Însă prezența și lucrarea celui viclean nu este aceeași, deși acesta nu încetează să se ascundă, să simuleze, să se prefacă și să înșele cu vicleșug pe cei ce nu au destulă experiență. Prezența duhului viclean pricinuiește sufletului frică și tulburare; vederea lui este înfricoșătoare și de nesuportat, de aceea este foarte rară. Lucrarea duhului viclean se face de multe ori crezută, pentru că se ascunde în spatele simțurilor și a minții și se prezintă ca o lucrare a Harului, așa cum spune și Sfântul Pavel, că „se preface în înger al luminii”. În această poziție atât de fină și de dificilă totodată, între Har și înșelare, nevoitorul stă cu voința neînduplecată și tare, „uitând cele ce sunt în urmă și tinzând la cele dinainte” și folosind ca singure și preaputernice arme lacrimile și umilința, singurele care îi înfricoșează pe vrăjmași.
Pururea-pomenitul Stareț ne spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruință în liniște și în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăși o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minții din adâncul inimii și s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată, vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi așezați în poziție de luptă, iar în fața lor, la o mică distanță, erau adunați mulțime de negri mânioși îmbrăcați în haine ostășești și având o înfățișare înfricoșătoare.
„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofițer înalt și slăvit, care îmi spune:
– Vrei să intri în prima linie și să te lupți?
Eu, care doream asta, m-am bucurat mult și l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simțeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci, acel ofițer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam și, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostași, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit și mi-a zis:
– Pe cel care vrea să se lupte bărbătește cu acești întunecați nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.
Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înțeleg sensul ei și mi-am zis: «Smerite Iosife, pregătește-te să împlinești făgăduințele tale!». Și într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.
(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 50-51)