Comemorarea românilor uciși în Masacrul de la Fântâna Albă (2025)

Marți, 1 aprilie 2025, la împlinirea a 84 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, la ora 17:00, la Portalul Memorial Golgota Neamului – „Fântâna Albă” de la Mănăstirea Putna, a avut loc pomenirea celor uciși atunci pentru dorința de a trăi în patria mamă, în libertate și credință. Au slujit părintele stareț al Mănăstirii Putna, arhim. Melchisedec Velnic, părintele Ionel Maloș, protopop de Rădăuți, părintele Filip Coca, paroh la Putna, și clerici ai mănăstirii.

După slujba Parastasului, cei prezenți au depus flori la troița dedicată românilor uciși la Fântâna Albă. În continuare, au fost rostite mai multe alocuțiuni.

Părintele stareț, arhim. Melchisedec Velnic, a vorbit despre modul de a fi al românilor bucovineni de atunci, despre scopul lor și despre cât se regăsesc românii de azi în simțirea și idealurile celor din 1941.

„«Noi vrem Patria noastră românească și Biserica noastră strămoșească, de care voi vă bateți joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră pe jugul vostru de oțel!»

Aceste cuvinte au răsunat acum 84 de ani în fața ofițerilor sovietici la Hliboca. Ne întrebăm: cine au fost românii care au avut tăria să spună aceste cuvinte în fața unei forțe brute? Cine au fost cei care au simțit aceste cuvinte de foc? Ce cuget și ce inimi aveau ei?

La 84 de ani de la masacrul acestor români la Fântâna Albă, ne întrebăm:

De ce au dorit să treacă acești români granița pusă de Uniunea Sovietică și să vină în patria mamă? Care a fost gândul lor, scopul lor? […]

Au pierdut împărăția lumească, dar au câștigat-o pe cea cerească. De fapt, peste graniță ei nu căutau doar o țară românească pământească, ci căutau o spiritualitate, o viață duhovnicească pe care o cunoșteau și o doreau. Și atunci, părul capului lor care nu s-a clintit a fost adevărul, libertatea, legătura dragostei de frații lor, legătura dragostei de Dumnezeu.

Frica, lașitatea, corupția spirituală, micimea de suflet – într-un cuvânt, egoismul, care venea cu stăpânirea comunistă sovietică, nu a reușit să le fure harul, nu a reușit să-i scufunde în întunericul minciunii, nu și-a îndeplinit scopul a-i transforma în oameni căzuți de la Dumnezeu. În această luptă, ei au murit cu trupul, dar nu au căzut cu duhul – din contră, cu duhul s-au înălțat la cer.

Crucea este semnul cu care au plecat spre graniță, crucea a fost semnul sub care au fost uciși. Crucile sfărâmate au fost aruncate peste ei, în gropile comune săpate în acele locuri – dar crucea Domnului le-a fost biruință în cer. Ei sunt deopotrivă martiri ai neamului românesc și mărturisitori ai credinței. Sunt o laudă a neamului nostru în fața lui Dumnezeu. O laudă curățată prin jertfă – căci căruia mult a iubit mult i se iartă (cf. Luca 7, 47), ce vor fi greșit, ca niște oameni, în viața lor.

Cei de azi din Bucovina, fie din partea de nord, fie din partea de sud, sunt rude ale lor, urmași ai lor după trup. Dar rudenia biologică este doar suportul pentru rudenia spirituală. Noi toți putem să fim urmași ai lor, după duh, sau să nu fim – cugetul și faptele noastre ne înrudesc sau ne despart de ei.

Ne putem noi lăuda cu ei întru adevăr sau ne simțim străini de ei, deși suntem de-un neam cu ei, români? Suntem noi, astăzi, asemenea lor în gândire, suntem asemenea lor în iubirea de neam? Avem noi drept scop a trăi în libertate, adică în viața în Hristos? Scopul lor, de a fi uniți cu frații lor, ne mai spune ceva, ne însuflețește ca pe ei? Iubim noi să fim liberi? Liber nu poți să fii decât întru adevăr, când adevărul îți stăpânește viața, nu minciuna.

Într-un cuvânt: semănăm noi cu ei? Uitându-ne în direcția din care ei veneau spre România, îi vedem astăzi pe frații români de dincolo de graniță. Oare avem noi, cei de azi, tăria să ne spunem unii altora că simțim ceea ce simțit strămoșii noștri în 1941? Că suntem și noi însuflețiți de duhul și gândul unității? Fiecare putem căuta în noi și aflăm răspunsul. Dar putem căuta și la ei și le putem cere putere.

Să dea Dumnezeu ca la locul martiriului lor să se ridice cândva o mănăstire închinată Sfintei Cruci și prin Sfânta Cruce să privim mai adânc în sufletele lor. Să luăm putere din puterea lor, să luăm dragoste de țară și de neam din dragostea lor, să luăm libertate din libertatea lor, să luăm credință din credința lor, spre a fi frați cu ei nu doar după trup, ci și după duh, în Hristos, Dumnezeul nostru.”

A urmat doamna Irina-Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuți, care a vorbit despre comemorarea de la Fântâna Albă din prima parte a zilei, la care a participat împreună cu domnul consul Cristian Dacica, și a transmis simțirea comunității românești din nordul Bucovinei.

În încheiere, a avut loc un recital de muzică și poezie, care a inclus și citirea unui fragment literar care transpune mărturia unui supraviețuitor al masacrului, trecut în România. Recitalul a fost susținut de elevii Grupului vocal-tradițional „Ai lui Ștefan, noi oșteni” de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” Vicovu de Sus, coordonat de profesorul Vasile Schipor.

Arhim. Dosoftei DIJMĂRESCU