Făuritorul de punți între pământ și cer, ctitorul bucovinean Gheorghe Tomoioagă

Prin anii 2000, am participat la sfințirea unui schit pe trecătoarea Mestecănișului. Abia înfiripat, așezământul părea o icoană a mulțimii ctitoriilor monahale de altădată, distruse în vremuri potrivnice, dar niciodată uitate.

Ctitorul schitului, la sfințirea căruia am fost chemat, era primarul de atunci al Iacobenilor, domnul Gheorghe Tomoioagă. Îl cunoșteam deja de câțiva ani. Fusesem invitat în casa lui, împreună cu aproape toți părinții de la Catedrala Mitropolitană din Iași, prin intermediul nepotului său, Arhimandritul Dosoftei Șcheul, pe care îl îndrăgea ca pe propriiicopii.

Această dragoste de semen caldă, profundă, era un dar al întregii familii Tomoioagă, oglindindu-se și în neamul Maxim, din care provenea soția sa, Irina, la rândul ei purtând aceeași deschidere sufletească și ospitalitate care dăruiau fiecărui străin bucuria simțirii de a fi acasă.

Am admirat atunci frumusețea unei biserici ridicateîntr-un timp surprinzător de scurt. Aproape că nu-ți dădeai seama cât de repede prindeau viață gândurile lui Gheorghiță Tomoioagă, așa cum îl numeau și cunoșteau cei mai mulți. Un om pentru care ideea și fapta se întâlneau aproape instantaneu, unite de o voință rară și de o specială generozitate.

În numele comunității sau din inițiativă proprie, ori de câte ori a avut prilejul, Gheorghe Tomoioagă a ctitorit biserici și mănăstiri, lăsând în urma sa nu doar ziduri de piatră, ci și o mărturie vie a credinței sale neclintite. E rar să întâlnești un om care, în satul natal, lângă casa părintească, dar și la Mestecăniș, Botoș, Vatra Dornei, și în alte câteva locuri, să închine Sfintei Cruci, Sfântului Pantelimon, Sfintei Irina, Sfântului Gheorghe, biserici, schituri și mănăstiri.

Dar nu s-a oprit aici. A sprijinit și biserici vechi, dăruindu-le nu doar ajutor material, ci, mai ales, dragostea sa statornică pentru cele sfinte. Peste tot, Gheorghe Tomoioagă și soția Irina trimiteau pomelnice și daruri generoase. Câteva dintre bisericile și mănăstirile amintite le-au ridicat din temelie, dând naștere unor locuri de lumină pentru generațiile ce vor veni.

După sfințirea de la Mestecăniș, anii care au trecut prea repede m-au adus și la o sfințire în Vatra Dornei. Acolo, alături de vrednicul de pomenire episcop Gherasim Cucoșel Putneanu, am slujit la un așezământ nou, ce îmbina o biserică și un cămin de bătrâni.  A fost singura biserică pe care am înconjurat-o împreună cu Preasfinția Sa de trei ori, un gest al Preasfinției Sale inspirat dintr-o predanie străveche, confirmată chiar de un Arhieraticon vechi pe care îl folosea.

Altădată, într-un sat aflat în apropierea Ciocăneștilor, la Botoș, am participat la o slujbă de resfințire a bisericii, pe care, din nou, familia Tomoioagă o sprijinise, având-o la inimă. Astfel de gesturi se împletesc firesc cu poveștile unui loc unic, Ciocănești, o perlă a Bucovinei, unde frumusețea naturii și a meșteșugului popular se întâlnesc într-o armonie rară.

Vara, dacă ajungi aici, privirea îți rătăcește încercând să cuprindă totul: case ce par a fi conace mai mici sau mai mari, animale răspândite pe pășuni, dar mai ales gospodării împodobite cu broderii sculptate în piatră sau lemn. Spice de grâu, struguri, motive străvechi împrumutate, parcă, din țesăturile de odinioară ale gospodinelor – toate acestea împodobesc fațadele caselor, fiecare având o amprentă unică.

Această identitate distinctă a transformat Ciocăneștiul, pe vremea când Gheorghe Tomoioagă era primar, într-o „comună-muzeu”, atrăgând priviri uimite și îndreptățită admirație. Turiștii, români și străini, opresc mașinile pe marginea drumului și privesc cu mirare: de unde atâta frumusețe?

Dacă odată, în satul de trecere către Transilvania, se făureau arme, iar gospodarii lucrau fierul pentru oastea nebiruită a marelui Sfânt, Ștefan Voievod, altădată locuitorii tocmeau plute, care erau duse pe apele  Bistriței până la Dunăre. Astăzi, urmașii lor au ales să înveșnicească o altă moștenire, cea a frumuseții sculptate în lemn și piatră, a credinței și a spiritului neclintit al acestor locuri.

Dacă Gheorghe Tomoioagă nu a avut ocazia să ducă până la capăt obiceiul de a lucra și picta pereții exteriori ai caselor, sora lui, Silvia, căsătorită Șcheul, a devenit  o artistă renumită. Era chemată de cei mai mulți dintre săteni, care înțelegeau că primise de la Dumnezeu acest dar.

Până la jumătatea veacului al XX-lea oamenii nu au avut acest obicei de a-și zugrăvi într-un astfel de mod casele, însă în ultimele decenii ei au dus departe faima pitoreștilor ținuturi bucovinene. Brâul înflorat, liniile sculptate cu măiestrie și cromatica vie au ridicat frumusețea exterioară a caselor la rang de artă.

De multe ori domnul Gheorghe Tomoioagă și soția, Irina, ne-au poftit înlăuntrul casei lor. Agapele pe care le pregăteau pentru oaspeți aveau un farmec aparte – erau lipsite de orice ostentație, dar pătrunse de o bucurie autentică, de acel firesc al tradiționalei ospitalități moldovenești. Nimic nu era exagerat sau așezat în tușele diplomației. Sprijinindu-se pe confortul social și darurile primite din prisos de la Dăruitorul a toate, de ficare dată când își deschidea casa, o făcea din toată inima.

La fel era și sora lui, Silvia, căreia o vreme i-am spus coana Silvia, apoi am numit-o  maica Sofia, după ce s-a „logodit” cu Hristos, intrând în cinul monahal, când și-a încheiat îndatoririle de soție și mamă.

A rămas însă până la urmă o artistă rugătoare. Cred că atât ea, cât și fratele ei mai mic, conul Gheorghe, indiferent dacă lucrau, călătoreau sau își împlineau rosturile în familie și în comunitate, mai întâi de toate, erau oameni ai rugăciunii. Rugători prin tot ceea ce făceau, prin frumusețea pe care o lăsau în urma lor.

E greu de închipuit cum un singur om a reușit să înmulțească atâția talanți: ctitor, demnitar, binefăcător al multora, organizator de festivaluri culturale și întâlniri importante, ospitalier cum puțini au mai rămas sau vor fi fost vreodată în Bucovina, prieten al cărturarilor și al cântăreților – printre care Adrian Păunescu, scriitori, academicieni, artiști de înaltă ținută ai epocii –, dar mai ales al monahilor, preoților, teologilor, drumeților, călătorilor flămânzi și iubitori de frumos, care i-au trecut pragul casei.

Cum ar putea fi uitate aceste raze ale personalității sale luminoase? Cine ar putea șterge din memoria locului dragostea sa pentru Biserică, râvna pentru cele sfinte, jertfirea și uitarea de sine pentru a ridica atât de multe biserici? Impresionantă dăruire! Dacă nu unică, cu siguranță foarte rară!

La Ciocănești, fie că îl recunosc ori au ales să-l privească cu indiferență, nimeni nu-l poate exclude din istoria acestui ținut.

Iar dacă cineva ar încerca acest lucru, s-ar izbi de un adevăr incontestabil: prea mult a lucrat și prea mult bine a împlinit Gheorghe Tomoioagă.

Ctitor și primar, tată și soț iubitor, amfitrion neîntrecut, făuritor de punți între apa Bistriței și munții Suhardului, între cer și pământ, între oameni și Dumnezeu, între efemer și veșnicie.

Preasfințitul Timotei Prahoveanul