Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – Predica Preasfințitului Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Duminica de astăzi ne pune înainte o Sfântă Evanghelie al cărei conținut poate fi reținut prin raportare la o imagine des folosită în spațiul public care ține de lucrurile esențiale (dacă ajungi pe o insulă pustie, care sunt cele trei lucruri pe care ai dori să le ai? care sunt trei cărți pe care le-ai alege dacă s-ar întâmpla să pierzi biblioteca? etc.). Textul lecturat astăzi (Mt 6, 14-21) ne dă răspunsul la întrebarea: care ar fi cele trei lucruri cu care să începi Postul Mare  și să le lucrezi, sporindu-le, în acest răstimp?

Iertarea sau atitudinea față de aproapele

Primul îndemn al Evangheliei ține de iertarea greșelilor semenilor (Mt 6, 14-15). Motivația prezentată aici de Hristos este una care ține de reciprocitate: dacă ierți, ți se va ierta (Mt 6, 14); în caz contrar, nu te aștepta la iertare din partea lui Dumnezeu (Mt 6, 15). Cu câteva versete mai înainte, spre finalul Rugăciunii Domnești, ceream de la Dumnezeu Tatăl: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6, 12). Cu alte cuvinte, în acest loc raportul este unul mai autentic, mai firesc: îndrăznim să cerem lui Dumnezeu iertare, tocmai pentru că noi suntem iertători, iertarea greșelilor aproapelui ar fi o normalitate a vieții, o lucrăm deja; aceasta implicăm prezentul verbului din expresia „și noi iertăm greșiților noștri”. Pentru că deja o facem, Îți cerem și Ție, Doamne, să ne ierți. Cererea nu este ceva de felul: iartă-ne mai întâi Tu, Tată, și apoi – ca răspuns, motivați de aceea ce am primit – vom ierta și noi greșiților noștri. Evanghelistul Matei va continua cu cele două versete ale abordării de tip reciproc, unul la forma afirmativă, și, întărind, unul la forma negativă: cum să te aștepți să fii iertat, când tu nu ai iertat semenului?

Iertarea nu este, până la urmă, un act juridic, de expiere a unei vinovății exterioare pe care o ai față de Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu acționează, tainic, pe dinlăuntru, și vindecă sufletul omului de boala păcatului, a cărui rădăcină, este, în esență, iubirea de sine. Egoismul. De ce judecăm? Pentru că avem o părere bună despre noi. De ce facem excese la mâncare, la băutură, la distracții? Pentru că dorim să ne simțim bine, ținem egoist la noi înșine, suntem preocupați de confortul personal. Care este mobilul actelor de corupție, a agresiunii, a urii? Dorința omului de putere, cu care se încântă, se îmbată, amăgitor, cel care deține avere multă sau poate să se răzbune, ori poate face răul unuia mai mic. De îți pare rău pentru acestea – și altele acestora – și ceri iertare, vindecare, slobozire, despovărare, semnul primirii și lucrării iertării în sufletul tău este schimbarea inimii, schimbarea minții. Dacă nu ierți, înseamnă că inima ta nu este pregătită încă a primi iertare. Iertarea lui Dumnezeu nu este ceva steril. Ea trebuie să găsească teren propice pentru a aduce rod. Dacă nu 100, măcar 60, sau, 30 (Mt 13, 8). De nu găsește, iertarea nu se împărtășește, pentru că ar aduce mai multă osândă persoanei care a primit-o. Vedem aceasta din pilda cu cei doi datornici: cel iertat de datoria imensă nu a avut deschiderea, minimă, de a ierta celui ce-i datora foarte puțin (Mt 18, 23-35).

Într-un fel, noi suntem cei care activăm sau nu iertarea. Dumnezeu o împarte cu generozitate, căci El nu poate fi decât bun, milostiv și iertător. Eu o primesc? Sunt pregătit pentru ea, pentru darul pe care Dumnezeu vrea a mi-l face? Gândiți-vă ce păcat ar fi să uzi o floare sau mai multe, dar grădina să nu fie descoperită de protecția plasei de nailon pe care a-i pus-o de cu seară?

Postul Mare în care intrăm este timp binecuvântat de a cere lui Dumnezeu iertare pentru cele pe care le-am greșit. Suntem încurajați spre aceasta de către Sfânta Biserică prin modelele de pocăință pe care ni le pune la îndemână. Simțim nevoia acută de iertare prin subțirimea pe care postul ne ajută să o dobândim. Popasul acesta de dinaintea începerii cursei postului ne atenționează: ce ceri de la Dumnezeu devine lucrător în viața ta, dacă faci și tu asemenea. Adică I te asemeni lui Dumnezeu Cel milostiv și iertător.

Vremea postului cale a învățării să fim ca Dumnezeu. Iertând, ne facem bine și nouă și altora.

Postul sau atitudinea față de sine

Al doilea element la care face referire Evanghelia de astăzi este postul. Și nu doar postul în sine, ci felul cum ne raportăm la el. Mai precis, a nu face din el pricină de laudă de sine, de afișaj, de trâmbițare, cum făceau fariseii din timpul vieții Mântuitorului: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor” (Mt 6, 16-17). Postul își pierde eficacitatea duhovnicească atunci când se face la arătare. Dacă scopul lui este să „dăm bine” (înaintea oamenilor, înaintea preotului de la parohie, sau chiar înaintea lui Dumnezeu), el nu ajută decât puțin, strict din punct de vedere dietetic. Este o altă formă (ca și neiertarea) a iubirii de sine. Un narcisism ascuns, fardat cu culori, chipurile, de asceză.

Postul este menit a fi exercițiu de lucrare tot la noi înșine. Care ne sunt prioritățile? Ce contează mai mult, trupul sau sufletul? Din ce-mi alcătuiesc viața? Pentru ce trăiesc, doar ca că mănânc și să mă desfăt? Partea mea spirituală nu are nevoie și de altceva?

Ca atare, postesc pentru că îmi pasă de mine. Pentru că vreau ceva mai mult. Pentru că știu că mă pot depăși. Pentru că postesc de dragul Cuiva, Care mă așteaptă la sfârșit să mă umple de Lumină. Postesc pentru că mă respect pe mine însumi. De aceea, o fac cu seninătate (Mt 6, 17), fără crispare, fără a atrage atenția. Cel ce vede în ascuns, Singurul știe cum, cu ce și cât să răsplătească (Mt 6, 18).

Vremea postului este cale a reîntoarcerii către noi înșine. Chipul alterat de păcat are nevoie de o lucrare de curățire, semn al iubirii autentice față de noi înșine.

Neagonisirea sau atitudinea față de bunurile materiale

A mă iubi, cu adevărat, înseamnă că mă interesează destinul meu dincolo de aici și de acum.  Iar semnul este starea inimii: unde îmi „văd”, unde îmi construiesc, unde îmi depozitez „comoara”, acolo îmi va fi și inima (Mt 6, 21). Este păcat, spune Domnul Hristos, să agonisești doar pentru pământ: sunt lucruri perisabile, trecătoare, „molia și rugina le strică” și „furii le sapă și le fură” (Mt 6, 19). În veșnicia lui Dumnezeu cel netrecător și nestricăcios, și cele adunate „primesc” din însușirile lui Dumnezeu: devin lucruri care nu se perimează, nu se alterează și nici nu sunt efemere. Atașamentul bolnăvicios față de bunurile materiale, încrederea exclusivă în siguranța pe care ți le-ar putea da, sentimentul de control și de putere pe care le poate întreține are la bază tot iubirea pătimașă de sine. Pe măsură ce ne dezlipim inima de ele, ea devine curată și capabilă să primească o altă comoară. Una duhovnicească. Cele adunate în această vistierie merge cu noi dincolo și se înveșnicește.

Cel mai vizibil semn al lipsei de atașament față de cele materiale este exercițiul milosteniei. A face milostenie cu inimă largă este semn al vitalității sufletului, mișcat de nevoile semenului. A strânge punga echivalează cu strângerea unui jug greu, care, închizându-te întru tine, îți fură bucuria vieții și accentuează sentimentul de frică, de angoasă și de neîncredere.

Vremea postului este cale a reconsiderării bunurilor materiale. Dacă le folosesc pentru aproapele în nevoie, lucrez, prin milostenie și neagonisire, la curățirii inimii.

Binecuvântat fie timpul în care intrăm, spre bucuria întâlnirii cu Dumnezeu și a cunoașterii mai adevărate a sinelui nostru adânc