Preotul – stâlpul comunității creștine

Familia preotului este prima sa carte de vizită. Familia preotului este un aluat care dospește întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge și transformă.

De asemenea, prin familie, preotul se integrează mai adânc și mai trainic în viața socială a parohiei. Familia preotului este un model oferit parohiei și lumii. Se poate spune, de asemenea, că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură între el și parohie, un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriașii, mai ales cu cei care nu frecventează biserica. Atât prin soție, cât și prin copii, preotul își menține relațiile sale de la om la om prin legăturile personale ale soției, cât și prin legăturile cu colegii copiilor săi, astfel ajungând la părinții acestora.

Desfășurarea unor activități incompatibile cu slujirea preoțească este interzisă membrilor familiei preotului; în mod indirect, și preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare conduc spre opulență, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat). Casa preotului trebuie să fie "pârga parohiei, pârga Bisericii, început și model de casă creștină, de comunitate creștină, de obște credincioasă, de viață religioasă-morală"; familia preotului este prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creștină și cea a preotului, toți creștinii trebuind să-și conducă cu moralitate casa: "Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, și mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios" (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul, "având copii ascultători cu toată bunăcuviința" ( I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înțelepciunea și puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său.

Casa parohială și curtea acesteia trebuie să mărturisească, prin modul în care sunt rânduite, că acolo locuiește un om ales. Gospodăria preotului să reflecte înțelepciunea, chibzuința și bucuria primirii darurilor de la Dumnezeu. „O gospodărie mai mică, însă perfect ordonată și curată, să se simtă că stăpânul e un om superior.

O grădină cu flori și legume cum nu se găsește în tot satul, ca să vină gospodinele să învețe de la maica preoteasă; câteva vite bine întreținute, câteva bucăți de pământ lucrate model și servind ca loturi de experiență pentru tot pentru tot ceea ce ar vrea preotul să introducă în preocuparea sătenilor (...).“

Preotul este responsabil față de formarea viitorilor preoți în familia sa, el fiind un exemplu pentru descendenți, perpetuând, astfel, cu râvnă în formarea religioasă a copiilor săi, sacerdoțiul în linie continuă. În Ortodoxia românească s-a creat o tradiție din formarea viitorilor preoți în casa preotului actual, continuându-se vocația și slujirea preoțească din tată în fiu. Preoția prelungită în urmași. Criza socială are origini în criza morală în care trăim. O viață de familie bazată pe respect, naștere și creștere de prunci, pe care îi educă pe calea credinței, este răspunsul la distorsionarea vieții, a familiei și a sincopelor care ne asaltează.

Din punct de vedere etimologic, Dicționarul explicativ al limbii române arată că prin cuvântul „bătrânețe” se înțelege ca fiind etapa finală din viața ființelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice. Această definiție prezintă bătrânețea doar din perspectiva vieții biologice, fără să ofere și o perspectivă eshatologică a existenței umane. De aceea, considerăm necesar să reflectăm asupra raportului dintre veșnicie și timp pentru a arăta că viața omului este un timp de pregătire pentru eternitatea eonică. Viața biologică a omului se desfășoară și este comprimată înlăuntrul spațiului și timpului.

 Pe de o parte, timpul constituie contorul vieții și al dezvoltării omului, iar pe de altă parte, arată că omul este supus stricăciunii și pierii. Viața omului se măsoară în funcție de timpul ei care s-a scurs. În acest sens, Sf. Vasile cel Mare spune: „Ne bucurăm când creștem și adăugăm ani vârstei noastre, de parcă am câștiga ceva. Și socotim fericit lucru când cineva, prunc fiind, ajunge bărbat și din bărbat, bătrân. Uităm, însă, că de fiecare dată pierdem din viața noastră exact atât cât am trăit; și nu simțim viața trecându-ne, cu toate că măsurăm totdeauna prin partea ei care a trecut și s-a dus”.

Așadar, viața noastră biologică este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să îl prețuim și să îl valorificăm în fiecare clipă, deoarece fiecare clipă este unică și irepetabilă. Pentru a înțelege raportul dintre timp și veșnicie am apelat la gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae. Dumnezeu a creat lumea ca să o facă părtașă de eternitatea sau de comuniunea cu Sine, nu prin ființa ei, ci prin har. Căci eternitatea fiind transcendentă făpturii temporale, nu poate veni cu adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan”. Părintele Stăniloae prezintă timpul și eternitatea în manieră personalist duhovnicească, ambele fiind raportate la Dumnezeu ca Persoană supremă, liberă în actele Sale.

Astfel, eternitatea divină se manifestă în lume prin har, iar timpul uman se poate umple de prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu-Cuvântul și a Duhului Sfânt. Timpul nu mai este o închisoare pentru om, decât dacă acesta se opune, prin libertatea sa, dialogului cu Dumnezeu și cu semenii săi. Eternitatea eonică este destinată omului și este rezultatul direct sau consecința folosirii timpului pentru inițierea și adâncirea continuă a dialogului pe care este chemat să îl poarte omul cu Dumnezeu și cu semenii săi. Astfel timpul este valorizat pentru cei care cultivă o relație vie cu Dumnezeu și se să străduiesc să umple timpul cu fapte bune.

Timpul este dăruit de Persoana Supremă persoanelor umane pentru a răspunde chemării Lui. Acesta se arată ca interval al dialogului liber și creator între Dumnezeu, om și cosmos, perioadă în care Împărăția lui Dumnezeu poate fi trăită aici și acum (hic et hunc), chiar dacă „în parte”. Faptele săvârșite în intervalul timpului, pozitive sau negative, vor însoți omul pentru veșnicie și astfel îl așază în stare de fericire sau nefericire veșnică, după cum a răspuns chemării lui Dumnezeu. După modelul Preasfintei Treimi, care este comuniune interpersonală eternă, timpul uman cel mai valoros este cel trăit într-o comuniune interpersonală, într-un dialog liber și creator.

Pr. Văideanu Bogdan