Cine este și ce rol are cu adevărat preotul?

Preoţia sau slujirea preoţească este, cum spunea un sfânt părinte, „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Preoţia nu este altceva decât continuarea în timp a lucrării şi activităţii soteriologice a Mântuitorului Hristos şi care îmbrăţişează cele trei aspecte sau ramuri ale puterii cu care Mântuitorul Hristos a investit pe Sfinţii Apostoli şi prin ei pe urmaşii acestora, episcopi şi preoţi,

„adică acea învăţătorească, predicatorială sau de propovăduire, cea harismatică sacramentală sau sfinţitoare şi cea conducătoare, de îndrumare sau pastorală”.Temei al pastoraţiei şi slujirii preoţeşti sub cele trei aspecte, descoperim în chiar cuvintele Mântuitorului, care se constituie şi ca mandat al preoţiei creştine: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei, 28, 19-20).

Sublimitatea preoţiei este subliniată, pe de-o parte, datorită faptului că preoţia creştină este actualizarea preoţiei sfinte şi universale a Mântuitorului, iar pe de altă parte „elementul asupra căruia se exercită această întreagă lucrare este sufletul omenesc, cu multiplele şi variatele lui aspecte şi manifestări, cu nesfârşitele lui frământări, în năzuinţa lui spre Dumnezeu şi spre desăvârşire”.

Vorbind de sublimitatea preoţiei este extrem de evidentă şi deosebita responsabilitate şi marea răspundere ce apasă pe umerii preotului, ca slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi care are misiunea de a sfinţi viaţa credincioşilor săi şi de a-i conduce pe calea către mântuire. Nu este uşor şi nici la îndemână pentru un preot să poată realiza acest scop al pastoraţiei sale, este nevoie de vocaţie, de credinţă puternică, de cultură, de dăruire totală, spre a putea „cu timp şi fără timp”să modeleze şi să dăltuiască sufletele credincioşilor. De aceea, preotul zilelor noastre, mai mult decât oricând, trebuie să conştientizeze că „toată viaţa religios-morală a credincioşilor este condiţionată de activitatea preotului. El este acela prin care credincioşii îşi înalţă rugăciunile către Dumnezeu. În lucrarea lui se întâlneşte Dumnezeu cu credincioşii”.

În  acelaşi timp, preotul nu trebuie să uite că, deşi chemarea lui şi puterea cu care este învestit vin de sus, el slujeşte lumii, în lume şi pentru lume. El nu îşi poate împlini misiunea decât dacă este totdeauna deschis faţă de Hristos, faţă de puterea pe care i-o mijloceşte Domnul nostru Iisus Hristos prin Sfântul Duh precum şi faţă de oamenii vremurilor sale, cu problemele şi năzuinţele lor.

Preotul, în oficiul său pastoral, nu trebuie să uite că Mântuitorul Hristos numeşte pe Sfinţii Apostoli şi prin extensie şi pe urmaşii lor „lumina lumii”şi „sarea pământului”.De aceea, şi Sf. Apostol Pavel, covârşit de demnitatea şi responsabilitatea preoţiei, arată corintenilor: „Aşa să ne socotească pe noi oamenii, ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”  (I Corinteni, IV, 1). Pentru a reuşi în demersul său pastoral, preotul trebuie să se identifice ca învăţătură, lucrare şi viaţă cu Hristos Însuşi, „Păstorul cel Bun”,model desăvârşit de pastoraţie.

Fără această identificare cu Hristos, întreaga activitate pastorală a preotului ar putea fi doar o risipă de energie, în interes subiectiv-personal sau pentru „a fi văzut de oameni”.Într-o societate în care se vorbeşte tot mai des despre înnoire, de omul cel nou, preotul nu poate rămâne într-o stare de pasivitate, ci va trebui să lucreze temeinic la zidirea sufletească a credincioşilor săi, arătându-le care este calea spre bine, adevăr şi frumos, astfel încât „omul cel nou”să se identifice cu „făptura cea nouă”despre care vorbeşte Sfânta Scriptură şi nu cu omul secularizat, care se substituie lui Dumnezeu.

Pentru aceasta se impune cu necesitate o mai atentă observare a problematicii existenţiale contemporane, într-o societate în care se schimbă permanent nivelul spiritual şi material al oamenilor, în care apar noi structuri sociale şi curente religioase, cu tendinţe centrifuge faţă de Biserica strămoşească. Într-o asemenea situaţie preotul trebuie să manifeste tact pastoral şi zel misionar care să-1 facă să găsească cele mai bune metode pastorale cu ajutorul cărora să păstreze unitatea obştei creştine lui încredinţate, şi să-i conducă pe credincioşii săi către împărăţia lui Dumnezeu. Cunoscând porunca Mântuitorului Hristos       „V-am ales pe voi şi v-am pus ca voi să mergeţi şi roadă să aduceţi”(Ioan, XV, 16), preotul trebuie să fie convins de covârşitoarea responsabilitate a demnităţii sale, fiind totdeauna propovăduitor al Evangheliei şi pilduitor cu fapta, după exemplul Mântuitorului, urmând totodată sfatul Sf. Apostol Pavel, şi el misionar prin excelenţă: „priveghează în toate, pătimeşte răul, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin”(II Timotei, IV, 5).

Pr. Bogdan VĂIDEANU