„O Românie, o Națiune, o Ortodoxie” în cele două Principate Române - 24 ianuarie 1859

Pe  24 ianuarie 2025 se împlinesc 166 de ani de la Unirea Principatelor Române. Unirea celor două Principate extracarpatice, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe 5 și 24 ianuarie 1859, în Adunările elective prezidate de mitropoliții Sofronie Miclescu al Moldovei (1851-1851), respectiv Nifon al Ungrovlahiei (1850-1865), reprezintă o încununare a unui întreg proces de deșteptare națională și de cristalizare a ideii de națiune, la care Biserica Ortodoxă, parte a poporului pe care îl păstorea, a contribuit în mod fundamental.

Evenimentul istoric săvârşit acum 166 de ani în clădirea de pe Dealul Mitropoliei, clădire care a rămas un reper al istoriei, al credinţei şi culturii creştine româneşti, este temelia de început pentru realizarea statului român modern, care din anul 1862 a primit numele România.

Deși despărțit vremelnic de lanțul Carpaților sau de apa Milcovului, neamul românesc s-a simțit unul și nedespărțit în decursul istoriei sale bimilenare. Încă de la formarea sa, poporul român a avut mereu conștiința unității de neam, de limbă și de credință, precum și a continuității sale pe teritoriul fostei Dacii.

Părintele profesor Constantin Galeriu vorbea despre unitatea indisolubilă de-a lungul vremii prin termeni apropiați de cei sacri: „Unire, cuvânt sfânt, cuvânt de Evanghelie! Iar noi, de la obârșie, din adâncurile istoriei, am trăit în conștiința unității noastre, a neamului. O unitate organică, firească, întemeiată pe niște premise fundamentale. A fost dintru început unitatea sufletească a poporului cu pământul. Suntem fiii acestui pământ, ca răsăriți din el, autohtoni, și istoria, din zorile ei, aici ne-a pomenit înfrățiți cu munții și câmpiile, cu apele și pădurile, cu mioarele și cu celelalte ființe vii de aici, ca în balada „Miorița”.

Unirea Moldovei cu Țara Românească, săvârșită prin dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, în ambele principate, constituie nu numai o consecință firească a Revoluției de la 1848, ci și o etapă câștigată pe drumul de progres al poporului român. Acest act politic a fost o victorie a populației pentru mai bine, dar și a acțiunilor unei generații ilustre din cele două țări române, din care nu lipseau Ion Ghica, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion C. Brătianu, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, considerat simbolul unui moment unic al istoriei noastre, pentru care a rămas cunoscut în conștiința națională ca „Domnul Unirii”.

Dintre cei enumerați, marele patriot C.A. Rosetti afirma: „Noi vrem să nu mai fie moldoveni, munteni, transilvăneni, ci o singură națiune de români liberi și egali, fără protectori și suzerani”.

Să amintim în treacăt faptul că Mitropolitul Nifon propunea votarea sub jurământ, el însuşi pronunţând jurământul cu lacrimi în ochi, în faţa icoanei Preasfintei Treimi, rugându-se înaintea tuturor, cu aceste cuvinte: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-Ţi privirea Ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi! Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi într-o simţire şi fă ca inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău între noi şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine”. Iată, deci, că unirea a fost și un rod al rugăciunii ierarhilor de la acea vreme, reprezenta un ideal al românilor peste veacuri.

Un aspect demn de adus în discuție cu privire la actul istoric de la 1859 este că elevii seminariilor teologice de la acea vreme au participat intens la evenimentele de unire. Între aceștia, Nicolae Costea de la Neamț (viitorul arhiereu Narcis Crețulescu Botoșăneanul) a scris un cântec de unire ce a devenit foarte cunoscut la acea vreme.

Prin gura psalmistului aflăm cât de mult iubește Domnul unitatea: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! (Psalmi 132, 1), „că acolo unde este unire, acolo a poruncit Domnul viața de veci” (Psalmi132, 3). Așa cum omul este chemat la unirea cu Dumnezeu în viața veșnică, tot așa și viața pământească a omului trebuie să fie una de unitate și armonie cu aproapele și cu materia înconjurătoare, pentru că numai așa omul împlinește îndemnul evanghelic: „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Iată, deci, că unitatea dintre oameni nu este altceva decât o pregustare a unirii omului cu Dumnezeu, prin viața veșnică, la care suntem cu toții chemați, pentru vă viața veșnică este un timp al unirii.

Un act de unire se fundamentează pe valorile în jurul cărora gravitează cei ce o înfăptuiesc. De aceea, nici o unire nu e prea Mare sau prea Mică! Deși evenimentul de la 1859 a rămas în istorie cu denumirea de „Unirea Mică”, trebuie să avem cu toții conștiința că actul Unirii a fost deopotrivă un act mare de înțelepciune și de curaj al românilor din cele două regiuni. A fost, așadar, o mare unire, ce avea să prevestească o unire și mai mare, desăvârșită prin Marea Unire de la 1918.

Astăzi, într-o lume în care cultura individualismului și a dezbinării oamenilor sunt hrănite printr-o mulțime de mijloace, Îl rugăm pe Dumnezeu să păstreze și să sporească unitatea neamului nostru românesc, pentru ca în același cuget și într-o singură simțire să aducem prinosul nostru de mulțumire și de recunoștință, prin iubire de semeni, la tronul Preasfintei Treimi.

Pr. Ionuț ISOPESCU