LUCA STROICI – Mare ctitor al Mănăstirii Dragomirna

Luca Stroici, mare ctitor al Dragomirnei și mare logofăt al Țării Moldovei, s-a născut în jurul anului 1530, într-o bogată şi însemnată familie, cu sfetnici credincioşi, iubitori de cultură şi înrudiţi cu vechea dinastie a Muşatinilor. În copilărie a beneficiat de o educație aleasă, primită la curtea regală din Polonia și la școlile din Ardeal, acolo unde tatăl său a fost trimis cu misiuni diplomatice.

Domnul Petru Șchiopul l-a numit pe Luca Stroici în dregătoria de vistier și, ulterior, a fost avansat în dregătoria de mare logofăt, pe care a păstrat-o, cu mici întreruperi, până la moartea sa, în anul 1610. Timp de 30 de ani a fost creatorul politicii externe a 7 domnii (în timpul lui Despot Vodă, Iancu Sasul, Petru Șchiopul, Ieremia Movilă, Simeon Movilă, Mihai Movilă și Constantin Movilă).

Datorită calităților sale, de făcător de pace și răbdător întru necazuri, a rămas mare dregător până la vârsta de 80 de ani, fiind primul boier din Divan, cel care conducea Cancelaria Domnească, iar în lipsa Domnului și a mitropolitului, prezida Sfatul Domnesc. 

Luca Stroici a fost căsătorit cu Păscălina, înrudită cu Petru Rareş, și au avut 3 copii (Vasile, Ionașco și Tudosia), pe care i-a crescut cu dragostea de Biserică, ţară și carte.

Vasile a moștenit averea tatălui său din Polonia și a devenit nobil polon. Intrat în conflict cu nobilimea polonă, Vasile Stroici este apărat de tatăl său, chiar dacă acesta recunoştea că este vinovat: „Nu laud ceea ce a făcut fiul meu și n-aș vorbi nimic, dacă nu m-ar fi biruit pe mine dragostea părintească și sângele meu”. În urma luptei de la Cornul lui Sas, tânăr încă fiind, Vasile Stroici a fost ucis de către Domnul Ștefan Tomșa.

Ionașcu Stroici, al doilea fiu al lui Luca Stroci, a rămas în țară și a avut grijă de moșiile tatălui său. Din acest motiv, intră în conflict cu mitropolitul Anastasie Crimca, căruia îi reproșează că nu ține la sărăcia lor.

Dăruirea întregii averi, de către Luca Stroici, în taină, pentru construirea Mănăstirii Dragomirna, l-a determinat pe acest fiu al lui să spună: „Este adevărat că am grăit de multe ori, pentru că am avut bogată pizmă pe sfinția sa, căci nu ne socotea la sărăcia noastră”. În cele din urmă, „a venit și s-a închinat sfintei Mănăstiri Dragomirna și a căzut în genunchi și cu fața la pământ înaintea preasfințitului Anastasie Mitropolit, cerându-și iertare” și s-au împăcat „ca un fiu cu părinte adevărat”.    

Revenit la sentimente mai bune, Ionașcu Stroici a făcut danii și a întărit danii mai vechi ale părintelui său: „nesilit de nimeni şi neasuprit, ci de bună voia mea am dorit să miluiesc şi să întăresc pomana şi osârdia părinţilor noştri, această sfântă mănăstire, anume Dragomirna … . Şi să aibă a ruga pe Dumnezeu pentru păcatele noastre și ale părinților noștri și să se facă pomenire părinților noștri și nouă, din an în an ca și marilor ctitori”.

Fiica lui Ionașcu Stroici, Maria, rămasă orfană după moartea tatălui său, a fost crescută în casa celui de al treilea ctitor al Dragomirnei, Domnul Miron Barnovschi. Maria Stroici a făcut mari daruri către Mănăstirea Dragomirna, loc în care a și fost înmormântată,  după cum lăsase scris „acestea să fie dare și miluire sfintei mănăstiri Dragomirna, unde vor zăcea și oasele mele”.

Începuturile ansamblului monahal de la Dragomirna stau sub numele a 3 ctitori. Biserica mică păstrează pisania care aminteşte acest act ctitoricesc: „Au zidit această biserică smeriţi robi şi închinători ai Sfintei Treimi: kir Anastasie Crimcovici, fost episcop de Rădăuţi şi pan Lupul Stroici, mare logofăt, şi fratele său, pan Simion, mare vistier”.

Înţelegerea dintre cei doi cărturari Anastasie Crimca şi Luca Stroici, înfrăţiţi prin cultură şi credinţă, a început odată cu ridicarea bisericii mici şi a continuat, prin rugămintea marelui logofăt, ca viitorul mitropolit să ridice o mănăstire din averea sa.

Biserica Pogorârea Duhului Sfânt este menţionată pentru prima dată la 4 septembrie 1605, când Ieremia Movilă confirmă documentar că Luca Stroici a dăruit nou ziditei Mănăstiri Dragomirna: „satul Uricani cu loc de iaz și moară, seliștea Tocmăgeni cu loc de moară, satele Flămânzi și Horodiștea. Seliștea Pârjolta cu iezeraș, patru fălci de vie la Cotnari”.

Această calitate de „mare ctitor” al Bisericii cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt i-a fost recunoscută de către mitropolitul cărturar Anastasie Crimca, coautor al actului de ctitorire de la Dragomirna. Însemnarea de pe manuscrisul miniat de la Viena – Apostolul din 1610 ne dovedește că Luca Stroici făcea parte din categoria acelor oameni preocupati de conceperea și punerea în practică a construirii și înzestrarii unui locaș de cult.

Acest efort material făcut de Luca Stroici a fost răsplătit de Dumnezeu, după cum ne spune Sfântul Petru Movilă „dacă a văzut Dumnezeu că a clădit-o pentru El în taină, l-a răsplătit vădit, căci după moartea sa, toată lumea a aflat această faptă”.

Tot Petru Movilă ne relatează și o povestire transmisă prin viu grai de viețuitorii Mănăstirii Dragomirna, care l-au găsit pe Luca Stroici, într-o dimineață,  la rugăciune, în mijlocul bisericii,  citind la psaltire, încercând să le amintească monahilor jurământul făcut şi să le spună că mântuirea se obţine prin jertfă şi osteneală.

Marele ctitor al Dragomirnei şi-a iubit țara și poporul român. A negociat de multe ori pacea cu popoarele vecine și a căutat să negocieze tratate comerciale care să ducă la dezvoltarea economică a Moldovei.

Acest influent dregător era un bun cunoscător al istoriei poporului român. În perioada în care a fost în exil în Polonia și a primit dreptul de a fi nobil polon, a cunoscut mari personalități culturale medievale. Printre aceștia de numără și Stanislaw Sarnicki.

Acestuia i-a povestit despre originea latină a limbii române și i-a oferit rugăciunea *Tatăl Nostru*, scrisă cu litere latine, fiind astfel după cum spune Bogdan Petriceicu Hașdeu – părintele filologiei latino – române. Alături de Orațiunea dominicală, cărturarul Stanislaw Sarnicki publică și câteva cuvinte despre originea poporului român.

Luca Stroici, dregător cu o bogată cultură generală, este primul care semnează cu litere latine documentele cancelariei domnești, într-o vreme în care limba cancelariei domnești și a Bisericii era slavona, şi tot el este cel dintâi care a avut ideea ca limba română trebuie să folosească alfabetul latin. Se bănuieşte că el însuşi a redactat o cronică a Moldovei, pe care o promisese regelui polonez.

Astfel, Luca Stroici este „primul român care a încercat, într-un mod sistematic și cu spirit de continuitate, să înlocuiască alfabetul chirilic cu cel latin” și „primul cărturar moldovean care a încercat să demonstreze romanitatea neamului său și, deci, latinitatea limbii române”.

Când politica internă a Moldovei a favorizat legăturile cu Imperiul Otoman, Luca Stroici a luat calea exilului, plecând în Polonia, unde a avut în grijă proprietățile movileștilor de la Uscie și a susținut politica de danii a domnilor moldoveni către biserica Adormirea Maicii Domnului din Liov.

Smerit, deşi a fost o personalitate de excepție înzestrată cu mulţi talanţi, Luca Stroici s-a aflat, mai mult de un sfert de secol, în fruntea sfatului domnesc al Moldovei, dominându-i pe toți boierii contemporani cu el și jucând un rol important politic și cultural în istoria acestei țări.

Luca Stroici ne arată şi astăzi că în spaţiul bisericesc, ca şi în cel laic, lucrarea şi eforturile oamenilor nu stau în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu, Cel care lucrează tainic şi săvârşeşte totul.

Arhid. Vasile DEMCIUC