Ne vorbesc părinții Bisericii

În general noi, când aflăm ceva, trebuie să transmitem. Să recunoaştem cu toţii că nu comunicăm totuşi suficient. Mai precis, noi nu ne simţim în Biserică. De ce? Pentru că Biserica, asemenea familiei, funcţionează ca un corp, exact ca un corp uman. Adică există o preocupare a mâinii pentru picior, a piciorului pentru creier şi aşa mai departe şi nu se ceartă organele între ele. Fiecare are rolul lui, iar când un organ suferă, tot trupul suferă. Asta ne spune acum medicina, după 2000 de ani de la afirmaţia Sfântului Pavel, că noi trebuie să funcţionăm ca un corp uman.

Poate că în oraşe este mai greu, că nu se cunosc oamenii între ei. Există invidie? Există. Există gelozie? Există. Există părere de rău pentru binele altuia? Există. Ce este gelozia? Este rugina iubirii. Ce este clevetirea? Este dorinţa de a ucide sufleteşte pe cineva. Prima vamă din cele 24 de vămi ale văzduhului este vama clevetirii. Nu este vama crimelor, nu este vama adulterelor, nu, ci este vama clevetirii. Pentru că noi ucidem prin această poziţie a noastră de a ne aşeza ca judecători ai fratelui nostru.

Înţelegem noi vreodată că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, în lupta noastră de despătimire? Pentru că Dumnezeu ne iubeşte până şi în ridicarea din mocirla păcatelor. Pentru că nu vom fi judecaţi pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Şi pentru că Dumnezeu ne va judeca în acelea în care vom fi găsiţi la momentul morţii noastre. Care este momentul acela? Momentul acela este necunoscut, dar este continuu pregătit de noi. Noi, fiecare, tânăr, copil, bătrân, în măsura înţelegerii, trebuie să trăim în perspectiva morţii. Cine nu trăieşte în perspectiva morţii se limitează la pregătirea sa pentru lumea aceasta şi nu va fi pregătit pentru lumea de dincolo.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 225-226)