Sfântul Ierarh Dosoftei – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624. Din botez se numea Dimitrie. Tatăl său se numea Leontie Barilă (Barilovici), iar mama sa se numea Maria Misira. Erau originari din Suceava.

A studiat la Şcoala Vasiliană de la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, la Academia duhovnicească din Kiev, înfiinţată de mitropolitul Petru Movilă, şi la Şcoala Bratskaia a Frăţiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Lemberg (Liov). Cunoştea greaca, latina, ebraica, polona, slavona şi rusa. Avea şi cunoştinţe temeinice de gramatică, retorică şi poezie. Totodată, era şi un bun teolog.

Nu se ştie când şi unde a fost tuns în monahism. În anul 1649, Dimitrie Barilovici semna, pe verso-ul unui document al Mănăstirii Probota, „Dosoftei ieromonahul”.

În 1658, în timpul domnului Gheorghe Ghica (1658-1659), pe când avea 34 de ani, a fost ales episcop de Huşi. Doi ani mai târziu, în 1660, a fost ales episcop de Roman, iar în 1671, rămânând vacant scaunul de mitropolit al Moldovei, a fost ales întâistătător al Bisericii din Moldova.

Datorită poziţiei sale filo-polone, în 1673 a fost nevoit să se refugieze pentru câteva luni în Polonia, împreună cu fostul domn Ştefan Petriceicu (1672-1674). Noul domn, Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), l-a numit în scaunul de mitropolit pe episcopul de Roman, Teodosie. Exilul său a fost însă de scurtă durată, întrucât a revenit în ţară, fixându-i-se ca loc de detenţie Mănăstirea „Sfântul Sava” din Iaşi, cel mai probabil, ori Mănăstirea Cetăţuia, ctitorită în 1672 de domnul Gheorghe Ştefan.

În 1675, acelaşi domn care îl demisese, Dumitraşcu Cantacuzino, l-a readus în scaunul de mitropolit, trimiţându-l pe Teodosie, numit în locul său, la mănăstirea sa de metanie, Bogdana, din judeţul Bacău.

În anul 1677, domnul Antonie Russet (1675-1678) a stabilit printr-un hrisov mutarea definitivă a reşedinţei mitropolitane la Iaşi, lângă Biserica „Sfântul Nicolae” – Domnesc.

În cei 27 de ani de păstorie la Huşi, Roman şi Iaşi, mitropolitul Dosoftei a întreprins o bogată activitate cărturărească, alcătuind sau traducând în limba română cărţi de teologie, de slujbă, de istorie şi literatură.

Începuturile activităţii sale literare înaintează până în jurul anului 1645, când se crede că a tradus o broşură de 54 de pagini, ce cuprindea Paraclisul Precistei şi două povestiri cu subiect veterotestamentar, povestiri precedate de un comentariu în 48 de versuri. Sunt probabil primele sale încercări poetice în limba română.

În perioada episcopatului său la Huşi şi Roman a tradus, sau poate doar a revizuit traducerea lui Nicolae Milescu Spătarul, Cronograful lui Matei Kigalas, cu diverse adnotări făcute după Cronograful lui Dorotei al Monemvasiei. Şi această traducere este însoţită de 61 de versuri; unele traduse, altele originale. Tot la Huşi a revizuit traducerea Istoriilorlui Herodot, precum şi pe cea a Vechiului Testament, – traducere care, revăzută şi de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, a fost inclusă în Biblia de la Bucureşti din 1688 –, ambele făcute de cărturarul Nicolae Milescu Spătarul. A mai tradus un Pateric grecesc, Mântuirea păcătoşilor a lui Agapie Landos, şi fragmente din Viaţa şi minunile Sfântului Vasile cel Nou. Apoi a început să traducă Viaţa şi petrecerea sfinţilor, cum reiese din a doua prefaţă a cărţii.

Prima sa mare operă este Psaltirea în versuri, tipărită în 1673 la Uniev, în Polonia, deoarece tipografia de la Iaşi nu mai funcţiona. Traducerea Psaltirii s-a făcut între 1665-1670. Fiind pe limba neamului său, Psaltirea a cunoscut o largă răspândire în Țările Româneşti.

Psaltirea în versuri este cea care îl consacră drept cel dintâi poet român, mitropolitul Dosoftei reuşind să mlădieze limba română şi să creeze versuri de o frumuseţe şi sensibilitate remarcabile. Prin ea s-au pus bazele poeziei româneşti culte, mitropolitul îmbogăţind limba literară prin folosirea lexicului popular. Tot la Uniev a tipărit şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, tradus din limba slavonă, ce cuprindea şi Canonul Învierii şi alte rugăciuni către Mântuitorul Hristos.

Prin traducerea şi tipărirea Dumnezeieştii Liturghii (1679), prima ediţie integrală a Liturghierului, mitropolitul Dosoftei a deschis realmente drumul utilizării limbii române în cultul Bisericii. Dacă până atunci ea era permisă doar până în tinda Bisericii, prin traducerea textului Sfintei Liturghii limbii române îi sunt deschise uşile împărăteşti ale altarului străbun. La sfârşitul Liturghierului mitropolitul Dosoftei a adăugat numeroase rugăciuni speciale, cuprinse sub titlul Molitvelnicul mic.

Cu sprijinul patriarhului Ioachim al Moscovei, mitropolitul Dosoftei reînnoieşte tipografia mitropolitană, tipărind în 1680 Psaltirea de-nţăles în proză, cu text paralel slavo-român, pentru a fi folosită de preoţi în cadrul slujbelor. În anul următor a apărut Molitvelnicul de-nţăles, la începutul căruia a inserat un Poem cronologic despre domnii Moldovei (136 de versuri); aceasta este prima scriere istorică românească tipărită. Astfel, Molitvelnicul avea un dublu rol, de întărire a conştiinţei naţionale româneşti şi de promovare a rânduielilor ortodoxe în limba maternă. În 1683 a reeditat Liturghierul, completat cu mai multe rugăciuni, şi a tipărit Octoihul şi Paremiile de peste an.

Temându-se ca moaştele Sfântului Ioan cel Nou să nu fie profanate de otomani, mitropolitul Dosoftei a luat cu sine şi moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Regele le-a asigurat drept reşedinţă castelul regal de la Stryi, însă libertatea de mişcare a mitropolitului era diminuată. Cu toate somaţiile, insistenţele şi asigurările domnului Constantin Cantemir, mitropolitul Dosoftei nu s-a putut întoarce în ţară, întrucât, pe de o parte, era considerat de regele polon prizonier de război şi, pe de altă parte, chiar şi în eventualitatea eliberării sale personale, nu i s-ar fi permis să se întoarcă în patria sa cu bunurile şi actele confiscate; ele vor fi împărţite la doar două luni după moartea mitropolitului. Preţioasele relicve ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava vor fi readuse la Suceava abia în 1783, la stăruinţele mitropolitului Dositei Herescu.

Mitropolitul Dosoftei a locuit până la moartea sa în castelul de la Stryi, iar când venea în Zolkiew (astăzi Nesterov, Ucraina), era găzduit în Mănăstirea „Sfântul Vasile”, de unde şi concluziile eronate că spre sfârşitul vieţii a acceptat Uniaţia. În acea mănăstire a trecut la cele veşnice, în ziua de 13 decembrie 1693, fiind înmormântat într-o criptă a mănăstirii, sub pridvorul bisericii. Din păcate, mormântul său este astăzi necunoscut, întrucât biserica a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului (în special în 1781), pe de o parte, şi, pe de altă parte, conform unor mărturii, în cripta sa au fost adunate, cu prilejul refacerii bisericii, toate osemintele descoperite.

Canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţele din 5-6 iulie 2005; proclamarea oficială a avut loc la Iaşi, în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite în ziua hramului Sfintei Cuvioase Parascheva (14 octombrie 2005).

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte!