Sfântul Grigorie Decapolitul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul (aprox. 790-842) a fost scrisă de diaconul Ignatie, unul dintre contemporanii săi. În limba română a fost tradusă după originalul grec; a mai circulat şi o versiune în limba slavonă. Într-o formă mai restrânsă, viaţa sfântului este redată şi în lucrarea Viaţa şi petrecerea sfinţilor a mitropolitului Dosoftei al Moldovei.

Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut între anii 780-790 – nu se cunoaște cu precizie – la Irinopolis, oraş în Decapolea Isauriei (Iordania sau Siria de astăzi). Aghiografii nu reţin mai nimic despre familia şi copilăria lui Grigorie şi nici despre şcolile absolvite, ci spun că „la vârsta de opt ani a fost dat la şcoală, unde s-a străduit vreme îndelungată să-şi însuşească cunoştinţele necesare, făcând progrese remarcabile în acest sens”.

Ajuns la vârsta maturităţii, nu s-a căsătorit, – deşi părinţii Serghie şi Maria îi găsiseră mireasă –, ci a preferat să se retragă în pustie. Acolo l-a întâlnit pe episcopul Decapolei – care părăsise scaunul episcopal din cauza persecuţiilor iconoclaste – căruia i-a cerut un sfat privind modul în care să-şi împlinească dorinţa fierbinte de a se călugări. Episcopul i-a sugerat să intre mai întâi într-o mănăstire – nu se ştie ce mănăstire i-a recomandat – pentru a se iniţia în cele ale monahismului.

Nu a rămas multă vreme în mănăstirea sugerată de acel vlădică, ci, sfătuit de mama sa care după moartea soţului ei se călugărise, a mers într-o mănăstire în care se afla un alt frate al său. Însă nici în acea mănăstire nu s-a acomodat şi a plecat într-o altă mănăstire din ţinutul Decapolei, unde fratele mamei sale, Simeon, era egumen. Despre acesta s-a păstrat informația că a primit o bătaie soră cu moartea pentru că şi-a permis să-i înfrunte pe stareţ şi pe cei din obşte, adepţi ai iconoclasmului.

Este cunoscut faptul că, în secolul al VIII-lea şi în prima jumătate a celui de-al IX-lea, Biserica a avut mult de suferit din pricina intervențiilor unor împăraţi care, influenţaţi probabil de atitudinea iudaismului şi a islamismului faţă de icoane, doreau desfiinţarea cultului icoanelor.

Prima persecuţie a început sub Leon al III-lea Isaurul (717-741) – de altfel şi primul împărat iconoclast – şi s-a terminat în timpul domniei împărătesei Irina, când s-a întrunit Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea (787). Prin amintitul sinod s-a formulat învățătura de credință privind cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte.

Cea de-a doua persecuţie a avut loc mai târziu, încheindu-se în timpul împărătesei Teodora, printr-un sinod ţinut la Constantinopol (843), care a validat integral hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, restabilind astfel cultul sfintelor icoane şi al sfintelor moaşte.

Sfântul Grigorie Decapolitul a fost unul dintre cei care a avut un rol important în apărarea dreptei-credinţe; a fost un fervent apărător al cinstirii sfintelor icoane. Aşa se face că, după 14 ani de nevoinţă în mănăstirea din ţinutul Decapolei şi după o perioadă de aspră nevoinţă într-o peşteră din Munţii Isaurei, a început o serie de călătorii misionare prin cetăţile afectate de învăţăturile iconomahilor.

Aria sa misionară a fost foarte vastă. A început cu Efesul, unde şi-a petrecut toată iarna într-o mănăstire din acel ţinut. De aici, în drum spre Constantinopol, a rămas pentru câtva timp în Prokonnesos, iar de acolo s-a oprit în oraşul Enos, în Macedonia, unde a fost prins şi bătut cu bestialitate. Scăpat cu zile ca prin minune, a luat corabia şi a plecat spre Hristopolis (astăzi Kavala, în Grecia), iar de acolo a ajuns la Tesalonic, fiind găzduit într-o mănăstire. După câteva zile de misiune în acea mănăstire a plecat – împreună cu un ucenic de-ai săi care era călugăr – la Roma, pentru a cere sprijinul Bisericii de acolo împotriva iconoclaştilor.

La Roma s-a tăinuit pe sine, ascunzându-se într-o chilie vreo trei luni şi cultivând pe de o parte virtuţile călugăreşti, iar pe de altă parte gândindu-se la noi strategii pentru apărarea dreptei credinţe şi a cinstirii icoanelor. Pentru că vindecarea unui demonizat i-a deconspirat prezenţa în acel loc, a plecat la Siracuza Siciliei, unde s-a nevoit o vreme într-o chilie dintr-un turn părăsit.

După o vreme a părăsit acel turn în care între timp îşi găsise adăpostul o femeie de moravuri uşoare, dar pe care – în urma unor discuţii duhovniceşti – a determinat-o să renunţe la practicile ei păcătoase. Și-a continuat călătoria spre Grecia prin Hidros (astăzi Otranto, în Italia), unde a fost prins şi maltratat de ereticii iconoclaşti care voiau să-l omoare. Însă, fiind prezentat episcopului locului, acesta l-a pus în libertate.

După eliberare s-a întors la Tesalonic, stabilindu-se în Mănăstirea „Sfântul Mina”, unde a fost hirotonit preot, pentru râvna sa misionară, el însuşi mărturisind că pentru cinstirea sfintelor icoane a fost gata să primească moartea martirică.

Însă Dumnezeu voind să-l cheme la Sine, l-a cercetat, ca pe Iov odinioară, cu o boală grea. Nu a murit în Mănăstirea „Sfântul Mina”, ci la Constantinopol, unde se afla în vizită la unchiul său Simeon, aruncat în temniţă pentru ataşamentul neclintit faţă de cultul sfintelor icoane. La sosirea sa, bătrânul Simeon a fost pus în libertate. După 12 zile de la sosirea sa la Constantinopol, potrivit profeţiei sale, la 20 noiembrie 842, s-a strămutat la cele veşnice. De asemenea, după dorinţa sa, a fost înmormântat în mănăstirea ctitorită de Iosif Imnograful, ucenicul său din Constantinopol.

În acel loc, moaştele sale făcătoare de minuni – Ignatie diaconul, cel care i-a scris viaţa, menţionează multe dintre vindecările săvârşite de el prin puterea rugăciunii, precum şi multe dintre cuvintele de mustrare pe care le-a rostit împotriva ereticilor sau a necredincioşilor – au stat mult timp, probabil până în 1453, când capitala bizantină a căzut sub otomani. Atunci monahii acelei mănăstiri au dezgropat moaştele şi le-au pus într-o raclă.

Pentru a nu fi profanate de păgâni, moaştele au ajuns în mâna unui demnitar, de la care banul Barbu Craiovescu, având cunoștință despre cinstirea de care se bucurau ele în rândul credincioşilor, le-a răscumpărat cu mare preţ şi le-a aşezat, pe la 1498, în Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, ctitoria sa, unde el însuşi s-a călugărit, luând numele de Pahomie, și a rămas până la trecerea sa la Domnul, care a avut loc în anul 1525.

Într-o altă versiune – care aparţine mitropolitului Matei al Mirelor şi lui Paul de Alep – se menționează că, atunci când otomanii erau pe punctul de a cuceri Constantinopolul, călugării au luat racla cu moaştele Sfântului Grigorie şi au trecut-o în Bulgaria sau în Serbia; acolo au aşezat racla într-o mănăstire, fără ca să dea numele acelei mănăstiri. De la acea mănăstire, prin mijlocirea lui Mehmet-Bey, un sârb turcit, paşă a Nicopolei, le-ar fi răscumpărat, cu multă cheltuială, banul Barbu Craiovescu.

Moaştele făcătoare de minuni ale Cuviosului Grigorie Decapolitul – el a fost considerat sfânt încă din timpul vieţii şi recunoscut ca atare imediat după moartea sa – se află în ţara noastră, la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Ziua sa de pomenire este 20 noiembrie, în care a trecut la Domnul.