Ne vorbesc parintii Bisericii

Cuvântul era căutat şi primit de ucenici ca din partea lui Dumnezeu prin gura părintelui. De aceea ucenicii se rugau înainte de a merge să ceară un cuvânt de folos ca Dumnezeu să vorbească prin avva pentru mântuirea lor. Astfel, avva, părintele duhovnicesc, se descoperea pe sine, devenea „părinte” prin însăşi harisma cuvântului dată lui în urma unei rugăciuni pentru mântuirea şi luminarea ucenicului, ca rezultat al unei împreună pătimiri şi împreună căutări.

Cuvântul primit nu era un sofism, o maximă raţională, un cuvânt de înţelepciune izvorât din simpla cunoaştere sau experienţă, ci era naştere prin cuvânt, zidire, vindecare. Adresarea cu avva (părinte) a ucenicului, cu nădejdea în dragostea, purtarea de grijă, dar mai ales în calitatea îndrumătorului ales de născător al sufletului lovit de moartea păcatului, nu era o formulă de curtoazie, ci exprima o realitate de fapt.

Avva Pimen le-a răspuns fraţilor, uimiţi că îl numea avva pe Agaton, care era un tânăr monah: „Gura lui l-a făcut pe el să se numească «Avva»!”. Paternitatea se descoperă în această transmitere de viaţă între două persoane şi în legătura ce rezultă din ea: între cel ce dă şi cel ce primeşte viaţa lui Hristos-Dumnezeu Cuvântul. Dar părintele este, desigur, părinte nu numai prin cuvânt, ci şi prin întreaga lui fiinţă şi lucrare, chiar şi prin tăcerea sa.

(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 17-18)